Mă uit în jurul meu şi tot ce văd sunt din ce în ce mai puţini tineri care să-mi împărtăşească ideile şi pasiunile. Observ cum în ziua de astăzi biblioteca nu mai înseamnă ce însemna odată pentru comunitate. De când tehnologia avansează neîntrerupt , ca un demon neobosit, tot mai puţini oameni caută să se refugieze printre rafturile răcoroase ale bibliotecii, unde filele cărţilor ţin sufletului de cald iarna şi răcoare vara.
Îmi amintesc foarte clar momentul când am intrat prima dată în biblioteca din oraşul în care locuiam când eram mică. Era o cameră mică, era de fapt biblioteca şcolii generale în care învăţam şi am ajuns acolo din greşeală, într-una dintre pauze. Mereu am avut o atracţie nestăpânită faţă de cărţi , de orice mărime, culoare, chiar de când abia pot să-mi mai amintesc. Aşa că am ajuns acolo în camera aia cu ferestre mari şi asta a fost. Atunci a început totul. Mă plimbam pierdută printre rafturile pline de cărţi până la tavan şi eram furioasă că nu ştiam ce să aleg. Erau atât de multee! În cele din urmă mă duceam la biroul doamnei bibliotecare cu braţele pline ochi şi tot ce vedea dânsa erau o pereche de ochi negri care spuneau „Le vreau pe toate!” . Şi zâmbind bucuroasă, îmi dădea voie iar eu plecam fericită. Aveam cel mai frumos secret.
Iubeam mirosul acela de carte nouă şi aveam cea mai mare grijă de cărţile vechi, cu filele desprinse şi coperţile roase de vreme. Eu nu le vedeam ca pe nişte cărţi, ci mai degrabă ca pe nişte prieteni. Romanele vechi care abia mai stăteau legate erau în ochii mei nişte bătrâni care au dus aventurile personajelor peste tot, în casele tuturor cititorilor dornici de cunoaştere şi au lăsat acolo câte o filă din cartea lor, ca să le încălzească sufletul. Cărţile noi, cu paginile proaspete şi neatinse de nimeni au fost prietenele pe care nu le-am avut, au fost confidentele mele. Nu înţelegeţi. Cărţile nu sunt doar nişte foi de hârtie legate laolaltă cu nişte coperţi frumoase. Sunt mai mult decât atât. Ele sunt responsabile de dezvoltarea imaginaţiei şi de cultura pe care oricine aspiră să o deţină. Îţi dau ocazia să visezi, să te detaşezi de tot ce e în jurul tău şi să călătoreşti peste tot în lume. Pe măsură ce paginile se împuţinează, cartea ia fiinţă lângă tine şi te ţine de mână iar personajele îţi vorbesc. Ele pot fi adevărate modele pentru tine. Cine nu citeşte în ochii mei este un nimeni.
Sunt conştientă de progresul tehnologiei şi recunoscătoare pentru el. Sunt atâtea facilităţi care sunt proiectate doar pentru a ne uşura nouă viaţa. Doar că în avalanşa asta de telefoane, tablete şi prostii am uitat că noi suntem de fapt oameni şi trebuie să ne tratăm pe noi înşine ca atare. Am auzit de tot felul de programe inventate să înlocuiască încetul cu încetul tot ce facem noi. Printre altele se numără şi cărţile care pot fi citite de pe internet. Au şi ele avantajele şi dezavantajele lor. Pe de o parte le susţin, pentru că pe internet se pot găsi cărţi care sunt foarte rare sau foarte scumpe, cum ar fi o carte de arhitectură pe care o vânez de mult, sau cărţi care pur şi simplu au dispărut. Şi pentru unele nici măcar nu trebuie să plăteşti. Este minunat. Dar pentru restul cărţilor, care stau părăsite pe rafturile înalte ale bibliotecilor, cum rămâne? Ce rost are să stai să-ţi oboseşti ochii ore în şir lângă o maşină străină şi care prin definiţie nu poate să-ţi inducă nişte sentimente când poţi frumos să îţi iei imaginaţia de mână şi să mergeţi împreună la bibliotecă?
Iar atmosfera din biblioteci este specială şi nu va putea fi redată vreodată de vreo maşinărie. Este liniştea aceea de bun-simţ pe care o păstrează toată lumea. Atunci când intri pe uşile acelea masive îţi laşi cuvintele la intrare , pentru că ştii că oricum nu au niciun rost acolo. Acolo te duci doar să vezi. Cercetez cu nişte ochi flămânzi toate cărţile bibliotecii şi îmi doresc să le citesc pe toate. Stau acolo ore în şir cu o carte bună în mână, ghemuită într-unul din fotoliile acelea imense şi uit de tot. Uit de oamenii din jur, de orele care trec, de soarele care se duce acasă şi nu-mi pasă decât de paginile care se duc grăbite una după alta. Nici o tabletă de ultimă generaţie nu va fi capabilă să te facă să simţi acelaşi lucru, chiar dacă sunt aceleaşi cuvinte negre scrise pe acelaşi fundal alb. Sentimentul acela după ce termini o carte bună şi ştii că trebuie să o returnezi . E ca şi cum părăseşti copilul pe care imaginaţia ta tocmai l-a creat. Poate un site uitat în marea internetului să vă dea sentimentul acesta de ultimă pagină citită?
Refuz să cred că un cititor adevărat şi-ar părăsi biblioteca care devine a doua casă pentru unii şi pe prietenele lui în favoarea unui ecran prea mare şi aproape străin. Cărţile au fost făcute să fie citite iar părerea mea este că orice altă formă de a citi este irelevantă. Tu ai curajul să citeşti o carte?
Nostalgia lecturii
Alexandra Popa (cls. a XI-a, Colegiul Naţional „Nicolae Grigorescu”)
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!