Multe mici localităţi din România ar avea potenţial turistic dacă ar şti cum să-l pună în valoare, cum să pastreze patrimoniul istoric. Dacă în Transilvania fenomenul pare a lua amploare, impulsionat de mai mulţi factori (de la vizitele şi proprietăţile Prinţului Charles, până la vestigiile unui trecut medieval mult mai influenţat şi conectat la realităţile central şi vest-europene care chiar dacă a fost lăsat de izbelişte în comunism, măcar nu a fost pus la pământ în ciuda faptului că aceste vestigii nu au fost ridicate de poporul român care le-a moştenit, volens-nolens, după 1918), în schimb în celelalte regiuni istorice, dinamica este mult mai domoală. Cum nu am vizitat toate comunele şi oraşele din Muntenia, Moldova sau Dobrogea pentru a avea o imagine de ansamblu, mă voi referi doar la cazul comunei Telega, pe care-l cunosc îndeaproape pentru că se pretează de minune drumeţiilor cu bicicleta (plecând din Câmpina).
Fiecare drumeţie cu bicicleta îmi reconfirmă mai vechea mea teorie că geografia şi istoria ne favorizează/ ne-au favorizat, dar noi ne batem joc de ele. Altfel nu ai cum să înţelegi cum monumentul care atestă că prin prăpăditul sat Meliceşti a trecut Regele Carol I, zace uitat şi complet nevalorificat turistic. Una din legende spune că Domnul Carol I nu ar fi ales acest ţinut datorită faptului că armăsarul său şi-ar fi rupt piciorul pe acest drum. Dacă ar fi venit acum chiar cu un jeep negru, blindat şi fumuriu, şi-ar fi spart două pneuri şi baia de ulei, atât de bun este drumul de bolovani care face legătură între „centrul” satului Meliceşti şi singurul monument important din toată comuna Telega. Nu găseşti un indicator adevărat şi doar spre finalul traseului, probabil cei care locuiesc în zonă s-au gândit să-i ajute pe temerari cu o tablă pe care au zgâriat cu un cui mai ascuţit „Spre cruce”. Greşind drumul, la o mică intersecţie, un sătean mai în vârstă, care-şi făcea de lucru prin faţa gospodăriei, m-a abordat sfătos şi victorios, la întoarcere: „Flăcău, ai greşit drumul?” (După ce era evident că ajunsesem într-un tăpşan, am întrebat un localnic care mi-a indicat direcţia potrivită: coborâţi la asfalt şi apoi mai mergeţi zece metri şi abia după aceea o luaţi la stânga şi meeergeti… mergeti şi o să daţi de ea). I-am răspuns afirmativ şi l-am întrebat de ce nu pun şi ei un indicator, de ce nu se plâng primăriei. Răspunsul a fost unul moromeţian: „Ehe, flăcău, ştiinţa nu a ajuns aici!” Cum nu au ajuns nici drumurile asfaltate, căci până la Crucea Domnitorului am fost obligat să merg mai degrabă pe lângă bicicletă, de teama de a nu mi-o rupe în două şi a mă regăsi în imposibilitatea de a mă întoarce în Câmpina.
Peisajul superb, îţi tăi răsuflarea şi te gândeşti că totuşi Carol I a avut ceva dileme. Cum este îngrijită Crucea este o altă poveste. De fapt este abandonată şi uitată, caii pasc prin zonă, iar balega te îmbie să o ştergi cât mai rapid. Monumentul este însă foarte interesant, cel puţin pentru cei care iubesc şi cunosc istoria noastră. A fost ridicat în anul 1868 pentru a comemora un eveniment inedit. La venirea în ţară, domnitorul Carol de Hohenzollern Sigmaringen era în căutarea unui loc unde să îşi ridice viitorul castel. Ajuns şi în această zonă, ar fi luat drept semn rău accidentul calului pe care îl călărea (şi–a rupt piciorul, cum am mai menţionat) şi a renunţat la planul său. O altă versiune indică faptul că moşnenii din zonă nu au vrut să-i vândă terenul, domnul ajungând astfel la Sinaia! În amintirea acestei vizite, datată în iunie 1866, s–a ridicat Crucea Domnitorului, inscripţionată atât cu caractere latine, cât şi chirilice. Pe cruce a fost scris: „Această sacră Cruce s–a ridicat spre menirea fericitei călătorii a Măriei sale Domnului Românilor Carol I, Principe de Hohenzollern, prin acestu judeţu Prahova şi a trecerii înălţimei sale peste acestu piscu de la Miliceşti în anul 1866 mergind de la Telega”. Pe partea opusă, se poate citi: „Consiliul General al Judeţului Prahova, în şedinţa sa din 12 Novembre anul 1866, a hotărâtu în unanimitate a ridica acest monument în onoarea domnului României Carol I, dreptu semn de credinţă ce are pentru prea iubitul seu Domnitor întregul judeţu Prahova, fiind preşedinte al Consiliului General de Prahova George Grigore Cantacuzino, şi prefect al Judeţului Prahova, Theodor Constantin Văcărescu. Sculptor Paul Focşeneanu”.
Carol I l-a apreciat pe acest Theodor C. Văcărescu (1842-1914), altfel nu se explică cum el a devenit mareşal al Curţii lui Carol I, ocupându-se alături de fiul său, Radu Văcărescu, de supravegherea lucrărilor de construcţie la castelul Peleş, tot în Prahova, fapt ce i-a servit ca model de inspiraţie pentru reconstrucţia conacului din Măneşti care acum este o altă ruină istorică a judeţului Prahova (de data asta de vină sunt comuniştii români). Din păcate, această inscripţie abia mai poate fi desluşită pe soclul din piatră. Rămâne totuşi un mister cum a fost salvat acest monument (în plus şi o cruce) de furia distrugătoare a comuniştilor care au avut grijă să radă toate urmele istoriei regale a României, de la cărţi topite până la celebra statuie a regelui Carol I din faţa Fundaţiilor regale (acum sediul reconstituit al BCU din Bucureşti, după ce viteaza Armată Română a tras în faţada ei trei vagoane de cartuşe).
Dacă acest monument este lăsat în paragină şi uitare, celebrele băi cu apă sărată de la Telega şi-au câştigat o proastă reputaţie pe plan naţional şi nu neapărat datorită apei puternic salinizate, cu proprietăţi terapeutice unanim recunoscute. Problemele sunt altele, un control al OPC a scos la iveală atât de multe neregularităţi, încât te întrebi cum a funcţionat unitatea atât de mult timp. Nici celălalt complex (Şoimul) nu ar sta mult mai bine, ultimele investiţii datând de acum câţiva ani. Însă există acea categorie a turistului român fidelizată şi nostalgică (probabil şi cu dureri în oase) care acceptă orice. Şi pe ea se bazează o bună parte din întregul sistem turistic valah.
Plimbându-te prin comună nu ai cum să-ţi dai seama că în Telega s-a exploatat sarea încă din 1562 în celebrele ocne ale Principatului Valahiei care asigurau venituri importante domnitorul muntean, sare care ajungea chiar şi la Constantinopole. Ocna unde munceau şi de regulă mureau condamnaţii penali, dar şi deţinuţii politici (chiar şi celebrul haiduc Iancu Jianu se pare că a fost băgat în ocnă, dar ar fi reuşit să scape în 1816), a fost înlocuită cu o la fel de celebră închisoare, Bastilia românească, cum i se spunea pe nedrept. Închisoarea de la Doftana a fost atât de intens mitizată de regimul comunist, încât ai avea impresia că a fost construită în mod special pentru a-i extermina pe comunişti. Ceea ce, evident, nu a fost deloc cazul, altfel Dej şi Ceauşescu nu ar fi ajuns la cârma României bolşevizate. Faptul că acest adevărat obiectiv turistic de primă importanţă al judeţului Prahova a fost lăsat în paragină, mai mult, fiind devastat şi furat bucată cu bucată, reprezintă o altă dovadă a inconştienţei noastre proverbiale. Scrisă şi prezentată corect, istoria închisorii – dată în folosinţă în 1895 şi având 397 de camere (tocmai pentru a se evita suprapopularea care avea să caracterizeze din plin sistemul penitenciar comunist), unde au fost întemniţaţi atât deţinuţi de drept comun, cât şi ţărani răsculaţi în 1907 sau legionari (Codreanu şi Sima ar fi petrecut timp aici) – ar fi atras o mulţime de turişti. Pe lângă acest edificiu s-ar fi putut dezvolta micul comerţ de suveniruri, iar sectorul serviciilor (cafenea, restaurant) ar fi oferit alte locuri de muncă.
Nu în ultimul rând, satul Buştenari, care acum şase-şapte decenii furniza un sfert din petrolul brut al Prahovei, moţăie în letargie şi doar cei mai bătrâni îşi aduc aminte cum un anume Geo Bogza a trăit în localitate, chiar scriind despre personajele pe care le întâlnea pe uliţele satului ce forfotea de lume. Fiind o localitate în care banii se făceau relativ uşor, evident şi sectorul servicilor s-a dezvoltat, familia lui Bogza având o sifonerie. De altfel el scrie şi împrejurările simpatice care au dus la apariţia revistei de avangardă «Urmuz», una din primele de acest fel din România: „În toamna anului 1927, când locuiam la Buştenari, m-am hotărât să lansez o revistă care să se cheme «Urmuz» şi să fie de avangardă. Umblând pe trotuarele Câmpinii, oprindu-mă în faţă clădirii pe firma căreia scria «Tipografia Gheorghiu», am întrebat dacă pot tipări o revistă”.
Evident, nimănui nu i-a trecut prin cap să comande/ realizeze un bust al scriitorului Geo Bogza pe care să-l amplaseze în pseudo-centrul satului (o intersecţie), acolo unde o sumedenie de mountainbikeri din Bucureşti, cu echipamente de mii de euro, se opresc pentru a bea un suc, o apă plată cu lămâie şi a-şi trage sufletul. Lăsăm la o parte că o idee minunată (dar cine s-o aibă?) ar fi tocmai realizarea unor piste de biciclete care să comunice între ele (de exemplu, am aflat că de la Crucea Domnitorului din Meliceşti s-ar putea ajunge pe jos la Buştenari – dacă se poate pe jos, nu credeam că ar fi imposibil să se traseze o pistă pentru biciclete). Am enumerat tot atâtea lost chances (şanse pierdute) pentru a dovedi, cred eu, fără tăgadă, faptul că nepăsarea (dă-o dracu’, că merge şi aşa) şi ignoranţa merg mâna în mâna cu proasta administrare.
Codruţ CONSTANTINESCU
