Se uită uşor faptul că progresul economic (creşterea economică) înregistrat de România a avut o singură mare cauză: gravitarea pe lângă (până în 2007) şi în (după) Uniunea Europeană. Fără blestemata de U.E. România ar fi fost mult mai subdezvoltată chiar decât este acum. Ştim, ni se pare că şi acum stăm prost însă nu stăm atât de prost cum am fi stat dacă ne-am fi închis într-o lume a noastră unică şi irepetabilă, în care am fi depănat fantasme cu domnitori care se supuneau Înaltei Porţi. Am uitat cozile uriaşe care se formau la ambasadele statelor din Uniunea Europeană pentru a obţine celebra viză Shengen? Am uitat cât de mult ne doream să fim cetăţeni cu normă întreagă, comunitari- europeni? Cei care declamă naţionalismul românesc nu simt nici un fior de mândrie atunci când în aeroporturile Europei se pot îndrepta către ghişeele pentru EU citizens? Sau poate că această normalitate deja i-a scârbit şi pentru a nu mai fi în aceeaşi barca cu diktatoarea nemţoaică ar fi gata s-o părăsească? Ce să mai vorbim despre miliardele de euro pe care cetăţenii români i-au trimis în ţară şi care au contribuit atât de mult la creşterile economice pe care le-am avut căci au încurajat direct consumul, unul din motoarele creşterii economice (a se studia cazul american)? Cum putem să ne gândim la o asemenea comparaţie când România este suprareprezentată în toate structurile Uniunii Europene, criteriile de stabilire a reprezentării fiind formate din populaţie şi suprafaţă şi în nici un caz de P.I.B. sau competivitate? Când toate documentele U.E. sunt traduse în limba româna, una din cele 23 de limbi oficiale ale UE, când România, printr-un miracol negociat, a desemnat comisarul pentru Agricultură, cel mai important portofoliu al Comisiei? Când avem alegeri europene şi trimitem 33 de europarlamentari (două soţii de şefi de partide şi o fiică de preşedinte)? S-a auzit de dreptul de veto pe care fiecare ţară îl are?
Banii europeni nu se distribuie aşa cum am fi dorit noi, cu sacul, oricui vrea şi se simte în stare să-l care de la Autorităţile de Management. Rata de absorbţie a devenit noua obsesie naţioanală şi cum poporul este obişnuit mai degrabă cu divorţurile celebrităţilor, căci mass-media trăieşte şi dezvoltă o adevărată Cancaniadă (după modelul „regretatei” Daciade) se preia ca pojarul cifra de 10 la sută rată de absorbiţie, celalte informaţii fiind considerate irelevante pentru un public prea puţin obişnuit să gândească, să scormonească după informaţii reale şi veridice. Complexe. Care sunt pe toate gardurile, cu condiţia să le citeşti. Să le ceri. Pentru a simplifica la maxim, subliniem că România beneficiază în perioada 2007-2013 atât de Fondurile Structurale (FEDR, FSE, FC) cât şi de cele alocate agriculturii, finanţate printr-un balaur înfricoşător numit Fondul European Agricol si pentru Dezvoltare Rurala (FEADR). În cadrul Fondurilor Structurale până la data de 11 ianuarie 2013 fuseseră depuse un număr impresionant de proiecte, 36.077 care implică sute de mii de beneficiari direcţi sau indirecţi. Evident, nişte naivi eurosceptici, adepţi ai autarhiei economice. Au fost semnat 9.250 de proiecte, plăţile interne efectuate de autorităţile române ridicându-se la 22,24% din alocarea de aproximativ 20 de miliarde de euro. Ceea ce se vântură pe toate drumurile este cifra plăţilor de la Comisia Europeană, de numai 11,47%. Deocamdată căci aceste plăţi în mod sigur vor creşte în următorii trei ani, până la sfârşitul anului 2015. Multe miliarde de euro. Pentru a simplifica, să dăm un exemplu facil: vreau să-mi cumpăr o bicicletă care costă 1000 de lei iar cineva (U.E.) îmi oferă mai mult de jumătate din sumă gratuit (se poate ajunge până la 800-900 de lei). Fac o afacere bună? Merită şi din punct de vedere financiar să fii mai degrabă în UE decât în afara ei, aşa, cam ca un mic Belarus? Cum stăm în agricutură, mai ales că ştim cam ce făceau domintorii noştri războinici atunci când turcii treceau Dunarea? Dădeau foc la recolte. Facem la fel şi cu Comisia Europeană? Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit(APDRP) şi Agenţia de Plăţi si Interventii pentru Agricultură (APIA) au efectuat plăţi din PNDR în valoare de 4,12 miliarde euro. România a primit prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR) 8,1 miliarde euro bani europeni, bani ce pot fi cheltuiţi până în 2015. În prezent, gradul de contractare pentru PNDR depăşeşte 70%. Alta stire recenta care denotă ignoranţa şi viclenia eurofobiei : APIA a informat că, în perioada 17– 18.01.2013, a plătit suma de 1.28 miliarde lei (297.28 milioane euro), pentru un număr de 329.190 de fermieri.
Chiar atunci când esti eurosceptic sau chiar comunitarofob (!) trebuie să găseşti argumente şi să răspunzi la o întrebare simplă, cu argumente factuale, uşor de cuantificat: i-ar fi mai bine României în afara Uniunii ? Nici liderii politici importanţi nu au curajul să-şi pună cu adevărat această întrebare majoră şi, cu atât mai puţin, să şi-o asume explicit. Uniunea Europeană este atât de diabolică, atât de asemănătoare cu Uniunea Otomană sau cu cea Sovietică încât prin Tratatul de la Lisabona (după care funcţionează acum UE şi nu după Tratatul Constituţional care a fost respins mai degrabă din motive de agendă electorală internă franceză şi olandeză decât pentru că aceste două popoare fondatoare al Comunităţii ar fi dezvoltat în timp sentimente eurofobe şi dacă au făcut-o, nota bene, aceasta ni se datorează în mare măsură chiar nouă, prin legiunile de infractori care au ajuns acolo!) se prevede că un stat poate ieşi în mod liber, dacă şi când doreşte din UE. Însuşi premierul britanic, David Cameron, prins între puternica tabără eurosceptică din Partidul Conservator aflat (încă) la guvernare şi realitatea funcţională se codeşte, dă din colţ în colţ, în a-şi asuma o decizie clară. Acasă spune că va organiza referndum privind viitorul relaţiilor Marii Britanii cu şi în Uniunea Europeană în timp ce pe la Bruxelles dă asigurări că este adeptul Pieţei Libere. Cunoaştem bine acest limbaj duplicitar care se află în arsenalul oamenilor politici însă care la nivel european nu este gustat. Ne-a obligat cineva până la urmă să intrăm în UE? Putem invoca acest pueril argument: domle dar nu am ştiu că e aşa? Atunci când intri în casa unui om nu trebuie să-i respecţi regulile, să ai o minimă decenţă? Ştim, noi avem o imensă problemă cu acest lucru, pentru noi regulile sunt flexibile, pot fi schimbate oricum şi oricând. În plus, ideea de suveranitatea naţională sacrosantă în continuare pentru unii, nu mai are nici o relevanţă căci ea se împarte. S-a greşit clubul. Poate că unul din motivele pentru care amnezia a luat loc eurofiliei şi în România constă în faptul că Europa (cât de cât) Unită a fost opera unor oameni de stat (dar nu numai) care au cunoscut direct sau indirect ororile celui de al Doilea Război Mondial, acţionând în consecinţă în anii 50, 60 sau chiar 70. Poate că atunci când unii şi alţii nu mai prididesc criticând UE îşi pot pune şi întrebarea: dar de ce a rezistat atât? A rezistat şi o va face în continuare pentru că nenumăratele tentative ale unei singure puteri europene de a se impune asupra întregului continent prin forţă au eşuat în foarte mult sânge. Aşa că soluţia logică a fost negocierea. Eurofobia actuală care bântuie întregul continent şi, iata ce surpriza!, a ajuns şi în Campina, are puţine elemente care să o poată susţine. Frustrarea se poate înţelege dar trebuie combătută căci ea nu duce la nimic bun. Se spune că birocraţia europeană nu este aleasă de nimeni ca şi cum celelalte birocraţii ale tuturor statelor europene sunt elective, în urma unor campanii electorale democratice. Birocraţia europeană asigură cât de cât un echilibru şi o stabilitate trans-naţionala şi trans-partinică. Poate că este prea numeroasă, poate că este prea bine plătită cu toate că şi acest argument este unul cu două tăişuri. Un salariu bun ar putea atrage oameni de valoare care altfel s-ar duce rapid în sistemul privat. E rău să se încurajeze meritocraţia? O altă critică rizibilă este faptul că institiţiile europene sunt rupte de realităţile europene, unul dintre cele mai ciudate şi false argument căci, ştim bine, intensul efort al U.E. de a comunica pe toate palierele posibile, sutele şi miile de cărţi, broşuri, spoturi, conferinţe. Cei care utilizează acest pseudo-argument uită că este nevoie şi de cealaltă parte care să asculte. Atunci când nu vrei să asculţi, interlocutorul poate să-ţi spună orice căci tu eşti surd şi asurizit de certitudinile tale de nezdruncinat. Decât să ne văicărim, mai bine am deveni mai competitivi, mai politicoşi şi mai atenţi la nuanţe, şi, de ce nu, la adevăratul nostru interes naţional. Atentie: uitare poate naşte monştri!
Să nu uităm chiar atât de repede ce este Uniunea Europeană!
Opiniile euroscepticilor sunt formulate de cele mai multe ori plecând de la afecte şi emoţii care sunt iraţionale de genul nu-mi place de el pentru că nu-mi place de moaca lui! Euroscepticismul sau chiar eurofobia din România a început să se solidifice din vara vrajbei nostre de anul trecut, când Comisia Europeană a intervenit în micile noastre sfade interne, sfârşite atât de tipic românesc în pură coadă de peşte. Automat, pentru unii comentatori şi ziarişti, Bruxelles-ul a devenit echivalentul Înalte Porţi la care se închinau domnitorii români. Comparaţia aceasta este mai mult decât puerila şi nu stă în picioara la nici o analiză echilibrată şi imparţială. În primul rând, Ţările Române nu au dorit din tot sufletul să se integreze în Imperiul Otoman. Uneori chiar s-au împotrivit acestui proces istoric, cu mai mult sau mai puţin succes. Mai degrabă a doua variantă. Se uită că în perioada fanariotă Înalta Poartă ( pseudo-Bruxelles-ul de atunci, în această logică viciată) impunea direct domnitorii în cele două principate care domnitori cumpărau tronurile cu sume colosale, pe care şi le scoteau rapida într-un an sau doi, cât le permitea Poarta şi concurenţa. În schimb aderarea la UE a fost prioritatea numarul unu a mai multor guverne româneşti postdecembriste, chiar şi a celui condus de Adrian Năstase în perioada 2000-2004 când s-a luptat şi lucrat mult în acest domeniu. Nu fără folos. Total atipic românilor, procesul a fost continaut şi după 2004 ceea ce înseamnă că aceasta a fost una din direcţiile majore ale politicii românesti după 1989 şi după atingerea obiectivului NATO. Însă dezamăgirea şi dulicitatea românească se insinuează rapid. Odată cu sacii în căruţă am crezut că treaba e rezolvată. Am mai bifat o chestie, putem sta liniştiţi când, în mod logic, aderarea la U.E. reprezenta primul pas către un masiv efort de accelerare a progresului societăţii româneşti prin reducerea decalajelor (care, poate am uitat, în 1990 erau uriaşe!) dintre ţara noastră şi statele occidentale.
Codruţ Constantinescu
