Noi note despre nesimţire
Recrudescenţa mitocăniei (dar cat de departe de caragelianul esti un mitocan!) afectează societateă românească la toate palierele, pe verticală, orizontală şi diagonală. Nu intenţionăm să ne referim la nesimţirea politică, ea are vechi state de plată în România, nu a inventat-o niciunul din personajele politice de acum chiar dacă ea este rafinată neîncetat de douăzeci si cinci de ani încoace. Şi dacă tot îi înjurăm pe politicienii actuali care au şi ei o vilişoară- două- trei, un cont-două- trei ce înjurătură ar trebui să folosim pentru cel care ne-a deformat iremediabil, pentru ţăranul din Scorniceşti a cărui moşie era însăşi ţara? Ne intrigă expansiunea nesimţirii la oamenii de rând dar şi la cei care activează în diverse republici utopice ale spiritului, în domeniul culturii. Ai putea crede că oamenii de cultură ar trebui să aibă o altă ţinută, o altă moralitate, având în vedere gradul lor avansat de cunoaştere însă de multe ori se dovedeşte că defectele oamenilor mărunţi se transmit la fel de bine şi celor mai acerbe şi rafinate spirite. Atitudinea ingenua a celor care adoptă nesimţirea ca stil de viaţă se bazează pe speranţa că nesimţirea lor nu va fi băgată în seamă, că nu va fi observată iar în cazul în care ea este atât de stridentă, bunul simţ inoculat în ceilalţi va impiedica tragerea semnalului de alarma si denunţarea nesimţirii. Nesimţitul doreşte ca nesimţirea să-i fie nesocotită, bagatelizată pentru că puţină lume are curajul şi dorinţa de a-şi distruge confortul psihic condamnând-o ferm, acceptând confruntarea, până la urmă.
Suntem naivi dacă acceptăm de la nesimţit o nesimţire crezând că este prima şi ultima. Acesta va continua să adopte şi livreze nesimţiri căci speră că dacă te-a dus o dată, te va mai fraierii şi următoarea dată şi tot aşa. Nesimţitul ia în calcul şi capacitatea mare a oamenilor normali de a uita şi ierta. Nesimţitul este parşiv şi mic manipulator. Uneori poate fi şi un bun actor, mimând melancolia, modestia, altruismul, curajul şi dragostea de ţară. Să nu ne facem iluzii, el nu are niciuna din trasaturile enunţate mai sus, căci acţiunile sale se învârt doar în jurul propriului său interes, singurul lucru ce-l mână de la spate. După cum bine o exprimă cuvântul, simţirea este negată, simţirea pentru altul, totul rezumându-se la satisfacerea propriului interes. Nu sunt sigur dacă nu cumva nesimţirea însoţeşte sau este provocată de două boli psihice care fac ravagii în România: paranoia şi isteria. Nesimţirea generalizată este o altă grea moştenire a vechiului sistem la care s-a adăugat zaţul tranziţiei nesfârşite către normalitate. Ne-simţirea a devenit brandul ţării. Nu simţim normalitatea şi nu avem organ pentru decenţă. Nesimţirea este promovată pe toate canalele media. Amuzant şi îngrijorator este şi tipul de emisiune care face rating, bazându-se pe reţeta nesimţirii în diversele ei forme. A sufla mucii în fasole, reţeta absolută a nesimţitului. Cronicari vestiţi au scris despre nesimţitul român, acesta fiind unul din subiectele recurente ale presei culturale româneşti. Ce ne facem însă căci pe nesimţitul român nu-l ating astfel de critici ironice, el nu-l citeste pe Andrei Plesu în Dilema Veche. Nesimţitul român este imun la cultură, singura lui obsesie şi plăcere fiind burdihanul şi organul ce-i atârnă dedesubt. Pe care-l are pe buze încontinuu, organul fiind cel mai folosit cuvânt din limba română. Ce organu meu vrei bă? este imprecaţia cea mai folosită, împreună cu afirmaţia răutăcioasă şi ameninţătoare să-mi bag organu’!. În cazul nesimţitului, diplomaţia este sinonimă de foarte multe ori cu laşitatea. Atunci când nu ai curajul de a spune un adevăr care se cere imperios rostit se cheamă că eşti diplomat. Dacă-l spui, iscând scandal, nu eşti diplomat iar aceasta se poate transforma într-un defect major. Binomul laşitate/diplomaţie se aplică foarte bine şi în sistemul politic internaţional de-a lungul istoriei. Nu au fost oare diplomate, prea diplomate, democraţiile occidentale de-a lungul lentei ascensiuni către putere şi măcel a lui Hitler în anii 1930, fără a întreprinde nimic concret decât atunci când era deja prea târziu? Aceeaşi diplomaţie laşă era denunţată de disidenţii sovietici de-a lungul razboiului rece. Soljenitin, Zinoviev dar si Revel şi mulţi alţii denunţau laşitatea occidentală în faţa agresiunilor continue ale ţărilor comuniste. Capital este cui sau împotriva cui este aplicată arma diplomaţiei care, dacă este folosită de oameni raţionali, în circumstanţe raţionale, poate avea rezultate. Acesta este cazul în care se întâlnesc democraţiile care, negociind, ajung la soluţii de compromis. Însă ce te faci când descoperi că dictatorii îşi pierd această calitate şi depăşesc pragul raţionalului?
La nivel micro regăsim aceeaşi situaţie. Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Diplomaţia nu funcţionează când ea este aplicată nesimţitului român pentru că acesta nu are o viziune normală, raţională asupra mersului lucrurilor. Nesimţitul român este convins că cei care dau dovadă de diplomaţie sunt slabi, pot şi trebuie dominaţi şi supuşi pentru că nu au puterea să reacţioneze. Domnia dictatului şi raportul dificil de stabilit între raţional şi iraţional permit şi încurajează această situaţie. Diplomatul raţional se gândeşte de sute de ori înainte de a apela la calea legala de regementare a unui conflict tocmai pentru că nesimţitul i s-a strecurat pe nesimţite în inconştient, i-a prins de frică, cum se spune, suflă şi în iaurt. Se refugiază într-o justificare facilă omu e nebun! O altă remarcă (de bun simţ): în raportul cu diplomatul, nesimţitul aplică din plin, până-n pânzele albe, metoda bluff-ului, merge până-n pânzele albe ştiind, simţind instinctiv că diplomatul nu-l va urma pe acest drum spinos, preferând de o mie de ori să cedeze şi găsind nenumărate scuze pentru aceasta (să nu se complice etc.) Exact la fel procedează şi dictatorii! Carierele unui Hitler sau Stalin sunt pline de astfel de exemple. Ambii s-au oprit doar atunci când, în ceasul al 12-lea, democraţiile occidentale au pus piciorul în prag, declansând riposta armata. Abia atunci când i se pune o piedică /rezistenţă nesimţirea îşi începe sfârşitul, buboiul minciunii se sparge. Nesimţitul tremură pentru că nu se aşteaptă fiind dedat la metodele sale de intimidare. Însă nu trebuie să avem iluzia că redevine (dacă a fost vreodată) raţional! Dimpotrivă! Trăind într-un univers dominat de fantasmele sale de putere, nesimţitul va acţiona şi mai iraţional, simţind dorinţa primară să se razbune. Ceva ce era al lui îi este luat sau ameninţat. Ce? Jucăria lui dragă, mica sau marea putere pentru că această schemă se aplică atât unui dictator sângeros precum Gaddafi cât şi unui şef de scară, presedinte de asociaţie, primar de comună sau guru de cenaclu. Idealul general uman pe care nesimţiţii îl periclitează este cel al pacii (interioare), al liniştii. Oamenii normali îşi doresc o viaţă normală, fără conflicte violente, cu treceri lente de la o etapă la alta şi ar face aproape orice pentru a o păstra în aceste coordonate dulci. Nesimţitul atentează tocmai la acestă năzuinţă general umană, şantajul fiind enunţat astfel (în simplitatea lui primară): linişte contra cedare. Însă până unde se poate merge cu cedarea? Care este punctul din care nu mai există întoarcere? Mister.
Nesimţitul in genere are o viaţă goală care fiind goală îi permite să o încarce cu venin, lichid inflamabil, invidie şi gelozie. Se cheamă că are loc. În plus, nesimţitul are o necesitate patologică de a controla. Aceasta ascunde complexe de inferioritate ample căci nesimţitul nu este împăcat cu ceea ce a realizat în viaţă, dacă este cazul să-şi pună această întrebare. Este fericit, jubilează doar atunci când generează rău, când îţi pune un stâlp în faţă doar de amorul artei, doar pentru a-ţi demonstra că are această forţă. Că poate. Că nu-l poţi ignora. Prima soluţie care poate fi adoptată este cea a confruntării deschise cu toate reprecursiunile ce o presupune. Cea de a doua: nu există durere mai mare pentru nesimţit decât ignoranţa căci aceasta îi transformă existenţa într-o non-existenţă. Şi, în mod logic, nu ai cum să porţi un dialog cu cineva care nu există. Apelând la acest raport divin inversat, dacă se reuşeşte, căci nesimţitul va face totul pentru a fi băgat din nou în seamă, pentru a re-intra în câmpul tău vizual, vei scoate răul în afara ta.
Codruţ Constantinescu
