“Bătrâneţe haine grele” este nu umai un refren al unor melodii de ieri, dar sunt – din păcate – multe situaţii, inclusiv la Câmpina, în care refrenul se dovedeşte a fi o cruntă realitate. Este şi cazul unei femei de 75 de ani, ce locuieşte într-un apartament modest pe strada Milcovului şi se numeşte Maria Voicu. Acum, îşi poartă hainele grele ale bătrâneţtii, dar simte că este la limita rezistenţei… Iar acest lucru îl spune în cuvinte simple, dar cu lacrimi în ochi.Maria Voicu a fost căsătorită, dar soţul i-a murit în urmă cu mai mulţi ani. Din această căsătorie a rezultat un băiat, care are 59 de ani. Locuieşte la Valea Târsei şi este căsătorit, având patru copii, care la rândul lor, sunt deja căsătoriţi. Din păcate pentru Maria Voicu, fiul ei este foarte bolnav, fiind de altfel pensionat de boală. Nici nora ei nu se simte foarte bine, astfel încât nici unul dintre ei nu poate veni s-o ajute. Maria Voicu are o pensie foarte mică, de numai 4,3 milioane lei vechi, cu care se descurcă foarte greu, fiind la limita subzistenţei. Este foarte bolnavă şi numai pe medicamente cheltuieşte lunar peste 1,5 milioane lei vechi. Restul banilor se duc pe întreţinere şi mâncare, diabetul obligând-o la un regim alimentar destul de sever.În a doua parte a lunii septembrie a fost internată la Spitalul Municipal. A fost luată de urgenţă, ambulanţa fiind solicitată de vecini care îi mai deschid câteodată uşa. De când s-a întors din spital, Maria Voicu stă mai mult în pat, iar pe o măsuţă din apropiere zac flacoane, cuti cu medicamente, reţete etc. Femeia ne-a prezentat o lungă listă a bolilor de care suferă, printre ele numărându-se tromboflebită, cardiopatie ischemică şi diabetică, diabet zaharat de tip I complicat, hepatită cronică activă de tip C, depresie mixtă. Şi lista ar putea continua…Cel mai mare chin al femeii este administrarea insulinei. Are recomandarea ca dimineaţa să-şi injecteze 18 unităţi în picior, iar seara 16 unităţi în mână. Pentru că nu are bani să cheme o asistentă medicală, îşi face singură injecţiile. Pentru că nu poate să-şi facă singură injecţia în mână, îşi injectează ambele doze în picior, într-o luptă de-a dreptul disperată pentru supravieţuire.“Îmi este foarte, foarte greu şi nu ştiu cât mai pot să rezist. Eu nu pot să ies nici să-mi iau o pâine, ce să mai vorbesc să ajung până la o farmacie să-mi iau medicamentele de care sunt dependentă. Mai am noroc cu câţiva vecini amabili, dar mi-e ruşine să mai apelez şi la ei, că fiecare problemele lui.” Vecinii ne-au mărturisit că încearcă să o ajute atât cât pot şi ei, dar ar fi nevoie de o persoană care – dacă nu să stea 24 de ore din 24 cu ea – măcar câteva ore pe zi să vină să o ajute. În plus, ne-au mai precizat că femeia se bucură ca un copil de fiecare dată când cineva îi trece pragul. Iar când primeşte – de Paşte sau de Crăciun – câte un pachet cu alimente sau alte ajutoare din partea Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor, acea zi este o adevărată sărbătoare pentru femeia de 75 de ani.Singura speranţă a Mariei Voicu este sprijinul Asistenţei Sociale din cadrul Primăriei Câmpina. “Nu cer nimic de pomană, dar nici nu am nici un ban ca să plătesc pe cineva să aibă grijă de mine. Cred că d-aia este un serviciu în folosul oamenilor, pentru ca în situaţii cum este cea în care mă aflu eu să poată cineva să-şi sacrifice câteva ore pe zi pentru a mă ajuta. Nu cer nimănui să-mi facă menajul sau să mă spele. Aş avea, însă, mare nevoie să vină cineva care să-mi poată cumpăra o pâine, să poată merge în locul meu până la farmacie sau, dacă ar fi un cadru medical, să-mi poată face o injecţie în mână, că m-am săturat să-mi fac singură injecţiile în picior. E chiar aşa mult ceea ce cer?!”, a încheiat cu ochii în lacrimi Maria Voicu.O întrebare la care, poate, cel mai nimerit ar fi să răspundă responsabilii Biroului de Asistenţă Socială din cadrul Primăriei Câmpina.“Bătrâneţe haine grele” este nu umai un refren al unor melodii de ieri, dar sunt – din păcate – multe situaţii, inclusiv la Câmpina, în care refrenul se dovedeşte a fi o cruntă realitate. Este şi cazul unei femei de 75 de ani, ce locuieşte într-un apartament modest pe strada Milcovului şi se numeşte Maria Voicu. Acum, îşi poartă hainele grele ale bătrâneţtii, dar simte că este la limita rezistenţei… Iar acest lucru îl spune în cuvinte simple, dar cu lacrimi în ochi.Maria Voicu a fost căsătorită, dar soţul i-a murit în urmă cu mai mulţi ani. Din această căsătorie a rezultat un băiat, care are 59 de ani. Locuieşte la Valea Târsei şi este căsătorit, având patru copii, care la rândul lor, sunt deja căsătoriţi. Din păcate pentru Maria Voicu, fiul ei este foarte bolnav, fiind de altfel pensionat de boală. Nici nora ei nu se simte foarte bine, astfel încât nici unul dintre ei nu poate veni s-o ajute. Maria Voicu are o pensie foarte mică, de numai 4,3 milioane lei vechi, cu care se descurcă foarte greu, fiind la limita subzistenţei. Este foarte bolnavă şi numai pe medicamente cheltuieşte lunar peste 1,5 milioane lei vechi. Restul banilor se duc pe întreţinere şi mâncare, diabetul obligând-o la un regim alimentar destul de sever.În a doua parte a lunii septembrie a fost internată la Spitalul Municipal. A fost luată de urgenţă, ambulanţa fiind solicitată de vecini care îi mai deschid câteodată uşa. De când s-a întors din spital, Maria Voicu stă mai mult în pat, iar pe o măsuţă din apropiere zac flacoane, cuti cu medicamente, reţete etc. Femeia ne-a prezentat o lungă listă a bolilor de care suferă, printre ele numărându-se tromboflebită, cardiopatie ischemică şi diabetică, diabet zaharat de tip I complicat, hepatită cronică activă de tip C, depresie mixtă. Şi lista ar putea continua…Cel mai mare chin al femeii este administrarea insulinei. Are recomandarea ca dimineaţa să-şi injecteze 18 unităţi în picior, iar seara 16 unităţi în mână. Pentru că nu are bani să cheme o asistentă medicală, îşi face singură injecţiile. Pentru că nu poate să-şi facă singură injecţia în mână, îşi injectează ambele doze în picior, într-o luptă de-a dreptul disperată pentru supravieţuire.“Îmi este foarte, foarte greu şi nu ştiu cât mai pot să rezist. Eu nu pot să ies nici să-mi iau o pâine, ce să mai vorbesc să ajung până la o farmacie să-mi iau medicamentele de care sunt dependentă. Mai am noroc cu câţiva vecini amabili, dar mi-e ruşine să mai apelez şi la ei, că fiecare problemele lui.” Vecinii ne-au mărturisit că încearcă să o ajute atât cât pot şi ei, dar ar fi nevoie de o persoană care – dacă nu să stea 24 de ore din 24 cu ea – măcar câteva ore pe zi să vină să o ajute. În plus, ne-au mai precizat că femeia se bucură ca un copil de fiecare dată când cineva îi trece pragul. Iar când primeşte – de Paşte sau de Crăciun – câte un pachet cu alimente sau alte ajutoare din partea Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor, acea zi este o adevărată sărbătoare pentru femeia de 75 de ani.Singura speranţă a Mariei Voicu este sprijinul Asistenţei Sociale din cadrul Primăriei Câmpina. “Nu cer nimic de pomană, dar nici nu am nici un ban ca să plătesc pe cineva să aibă grijă de mine. Cred că d-aia este un serviciu în folosul oamenilor, pentru ca în situaţii cum este cea în care mă aflu eu să poată cineva să-şi sacrifice câteva ore pe zi pentru a mă ajuta. Nu cer nimănui să-mi facă menajul sau să mă spele. Aş avea, însă, mare nevoie să vină cineva care să-mi poată cumpăra o pâine, să poată merge în locul meu până la farmacie sau, dacă ar fi un cadru medical, să-mi poată face o injecţie în mână, că m-am săturat să-mi fac singură injecţiile în picior. E chiar aşa mult ceea ce cer?!”, a încheiat cu ochii în lacrimi Maria Voicu.O întrebare la care, poate, cel mai nimerit ar fi să răspundă responsabilii Biroului de Asistenţă Socială din cadrul Primăriei Câmpina.
