Anul 1937 a avut o semnificaţie deosebitã, deoarece a marcat falimentul democraţiei româneşti interbelice, în urma celor mai corecte alegeri desfãşurate în acea perioadã. În acest fel, şi-a arãtat roadele politica regelui Carol al II-lea, de subminare a regelui democratic. Frãmântãrile din viaţa politicã a ţãrii s-au reflectat şi în judeţul Prahova.
La guvernare se afla Partidul Naţional Liberal, prim-ministru fiind Gheorghe Tãtãrescu, un exponent fidel al politicii lui Carol al II-lea. Disensiunile dintre bãtrânii şi tinerii liberali s-au manifestat şi în Prahova. În fruntea organizaţiei judeţene de aici ajunsese Petre Bejan, exponent al tinerilor liberali, fiind, de altfel, subsecretar de stat în guvernul Tãtãrescu.[1] Întrucât se apropia sfârşitul mandatului guvernului, Bejan şi colaboratorii sãi au trecut la pregãtirea campaniei electorale. Dupã cum se arãta în ziarul „Ploieştii” din 28 ianuarie 1937, în sala Roxi din capitala judeţului, a avut loc o reuniune liberalã în care Bejan a fãcut apel la sprijinul tineretului şi a procedat „la împãrţirea cãmãşilor galbene arcaşilor din sectoare şi cantoane, precum şi insigna cu figura domniei sale“.[2] Ziarul, ostil liberalilor, lanseazã acuzaţia cã „dl. Bejan şi dl. Creţoiu au organizat formaţii militare cu scopul de a provoca rãzboi civil în alegeri, la fel cu organizaţiile cãmãşilor negre ale dreptei“.[3] În continuare este invocatã încãlcarea legii: „Este posibil ca dl. subsecretar de stat Bejan sã înfrângã legea votatã de guvernul cãruia îi aparţine şi sã constituie la Ploieşti gãrzile cãmãşilor galbene, cu scopul de a se servi politiceşte de arcaşii rãspândiţi în cantoane pe tot cuprinsul acestui judeţ?“[4]
La 11 aprilie 1937, a avut loc pe terenul sportiv din Sinaia, o întrunire a tineretului liberal din localitãţile de pe Valea superioarã a Prahovei. În cuvântarea sa, Petre Bejan a spus: „Partidul Naţional-Ţãrãnesc, o îndreptãţitã speranţã a ţãrii, are dubioase legãturi cu stânga. În diferite alegeri, carteluri cu ei, manifeste în casa lui Brezeanu, saluturi cu pumnul la întrunirile lor etc., dovedesc aceasta. Lipsesc criteriile care ne-ar îndreptãţi sã-i considerãm continuatori ai operei de conducere a statului, iar cei de dreapta au emblemã crucea încârligatã pe care o vedem pe steagurile şi braţele hitleriste. În dilema aceasta, Partidului Liberal îi revine misiunea patrioticã de a ţine pe linia cu adevãrat naţionalã, cu început în formula originalã şi aprioricã a regretatului Vintilã Brãtianu „prin noi înşine“, cãci de le-am lãsa pe aceste singure douã curente, ţara noastrã ar ajunge teatrul luptelor între cei ce salutã cu pumnul şi cei cu zvastica pe mânã, ca în altã ţarã mare cu frumos trecut istoric pradã astãzi sfâşierii“. (În „Tribuna Prahovei” din 18 aprilie 1937).[5]
Acţiunea de propagandã electoralã nu putea ocoli Câmpina, important centru industrial al judeţului. La 3 octombrie 1937, sosea în localitate Petre Bejan, G. Bondoc, prefectul judeţului Prahova, C. Ionescu Sinaia, inspector general şcolar şi alţi fruntaşi liberali. Ei au fost întâmpinaţi la noua cazarmã construitã în oraş de cãtre deputatul Victor Rãdulescu, Ionel Ionescu, primarul oraşului şi alţi membri ai organizaţiei liberale de aici. În cadrul adunãrii ţinute la clubul Partidului Liberal, Victor Rãdulescu a solicitat sã se renunţe la intenţia Ministerului Aerului şi Marinei de a face un aeroport militar la Câmpina, deoarece ar fi fost expropriate circa 700 de familii.[6] Petre Bejan a fãcut o prezentare a realizãrilor guvernului, relevând şi „prosperitatea edilitarã din Câmpina“.[7] A urmat, conform tradiţiei, o masã comunã, care s-a servit pe dealul Muscel, la castelul de apã, într-un umbrar.[8]
Partidul Naţional Ţãrãnesc, cel mai puternic partid politic din opoziţie, a fost marcat de frãmântãri şi dispute interne. Acestea s-au manifestat şi în cadrul organizaţiei prahovene. Existau douã grupuri rivale angajate în lupta pentru şefia acesteia, şi anume cel condus de Dimitrie Mezincescu şi Mircea Botez şi cel având în frunte pe Constantin G. Brezeanu şi Cristel Ceauşoglu.[9] În ziarul „Acţiunea” din 20 iunie 1937 se afirmã cã Mezincescu, profesor universitar la Bucureşti, nu poate cunoaşte situaţia existentã în judeţ, concluzionându-se cã: „sistema şefilor trimişi de la centru o fi bunã, dar nu prea se potriveşte în Prahova“.[10] În ziarul „Ploieştii”, din 7 septembrie 1937, se face propunerea ca Mezincescu sã fie proclamat preşedinte de onoare, iar conducerea efectivã sã revinã lui Constantin Brezeanu, fost primar al oraşului Ploieşti. El este caracterizat în felul urmãtor: „are calitãţi de vrednic luptãtor, încât dl. Bejan a cãutat sã scape de controlul sãu în consiliul comunal, propunându-se suspendarea sa pânã ce Curtea de Casaţie se va pronunţa într-un proces cu o societate de transporturi cãreia pe timpul primariatului d-sale i-a interzis sã treacã pe bulevardul oraşului“.[11] În cele din urmã s-a ajuns la o soluţie de compromis, Constantin Brezeanu şi Cristel Ceauşoglu ocupând primele douã locuri pe lista pentru Camera Deputaţilor iar Dimitrie Mezincescu primul loc în lista pentru Senat.[12]
Frãmântãrile nu au ocolit nici organizaţia din Câmpina a Partidului Naţional Ţãrãnesc. Astfel, la 9 octombrie 1937, ora 21, la locuinţa lui Pavel Boarfã din strada I.C. Brãtianu, a avut loc o întrunire a membrilor P.N.Ţ. care simpatizau cu gruparea avocatului Nicu Boceanu. Din Telega au participat Nicu Grecu, preşedintele organizaţiei naţional-ţãrãniste din comunã şi Constantin Drãguşin, petrolist. Avocatul Boceanu l-a criticat pe Constantin Boeru, şeful organizaţiei naţional-ţãrãniste din Câmpina „care fraternizeazã cu liberalii şi nu iese din cuvântul deputatului Victor Rãdulescu“.[13] Conform obiceiului vremii, întrunirea s-a încheiat cu o masã comunã care a durat pânã la orele 3 dimineaţa. [14]
Echilibrul existent între PNL şi PNT a fost evidenţiat cu ocazia alegerilor parţiale care au avut loc în 20 de comune prahovene, în august 1937. Astfel, liberalii au obţinut 2666 de voturi, iar naţional-ţãrãniştii 2086. Un succes important al celor din urmã s-a înregistrat în comuna Telega, unde au obţinut 3 mandate, iar liberalii 2.[15]
Un partid care cãuta sã-şi lãrgeascã baza socialã a fost Partidul Ţãrãnesc Radical, condus de Grigore Iunian, care pãrãsise PNT şi era recunoscut pentru convingerile sale democratice.[16] La 14 februarie 1937, la Câmpina s-a inaugurat „Casa de Sfat“ a organizaţiei locale a acestui partid, în prezenţa a 50-60 de persoane şi a unor invitaţi veniţi de la Ploieşti. Gh. Niculescu Malu, preşedintele organizaţiei locale, a specificat cã aceasta a reuşit dupã numai un an de activitate, sã cuprindã circa 250 de membri.[17] Ştefan Popescu Filiuţã, fost prefect al judeţului Prahova, l-a criticat pe deputatul liberal Victor Rãdulescu, afirmând cã acesta avea în mâinile sale conductele de gaze, apã potabilã, depozitele de lemne, iar dacã vreun cetãţean câmpinean nu-i era pe plac dãdea ordin sã i se opreascã gazele, sã i se taie lumina etc.[18] Adunarea s-a finalizat printr-o masã la restaurantul „Terasã“, dupã care s-a mers la cârciuma „Gheorghiţã Zãcãtoare“ unde s-au servit gustãri şi vin, cheltuielile fiind suportate de organizaţie.[19]
Dintr-un raport al Comisariatului de poliţie Câmpina, din februarie 1937, reiese cã Partidul Ţãrãnesc Radical înaintase Ministerului Muncii un memoriu din partea a 400 de şomeri din localitate, arãtând cã aceştia mor de foame, iar cifrele date de primãrie cu privire la şomaj erau inexacte.[20] În raport se aratã cã: „în localitate nu avem şomeri decât zugravi şi muncitori care vin din Ardeal în cãutare de lucru în mod permanent, dar nu sunt stabili aici“.[21]
Sub conducerea lui Alexandru Vaida-Voievod, fost membru de marcã al PNT, activa „Frontul Românesc“, organizaţie având caracter naţionalist. Aceasta milita pentru „numerus valahicus“, ceea ce însemna proporţionalitatea în sens etnic în toate funcţiile publice, „valahii“ urmând sã aibã o pondere de 80%.[22] La 21 mai 1937, în saloanele restaurantului C. Frânculescu din Câmpina a avut loc o întrunire a membrilor „Frontului Românesc“ din localitate, la care au participat şi invitaţi de la Ploieşti. În cuvântarea sa, profesorul Mihail Croniv-Panu, preşedintele organizaţiei câmpinene, afirma cã: „suntem prima organizaţie politicã care nu urmãrim un interes personal“. Profesorul Dimitrie Ralea, vicepreşedintele organizaţiei din Câmpina, susţinea cã: „În localitatea noastrã plinã de strãini şi comunişti, sunt foarte mulţi care sufleteşte sunt alãturi de noi, dar care nu se pot manifesta de frica concedierii din slujba ce ocupã” („Ecoul Prahovei” din 28 mai 1937).[23]
Constituit prin fuziunea dintre Partidul Naţional-Agrar cu Liga Apãrãrii Naţional Creştine, Partidul Naţional-Creştin, condus de Octavian Goga şi A.C. Cuza, avea o orientare de dreapta şi o ideologie antisemitã. Programul sãu prevedea modificarea Constituţiei în vederea întãririi puterii executive, aplicarea unui „numerus clausus“ în toate instituţiile şi întreprinderile din România şi revizuirea cetãţeniei acordate evreilor dupã 1919.[24] La 31 octombrie 1937 avea loc adunarea organizaţiei prahovene a Partidului Naţional-Creştin în casa din Ploieşti a lui Ion G. Obrocea, preşedintele acesteia. În alocuţiunea sa, Obrocea considera deschisã criza politicã şi cerea ca fiecare „luptãtor“ sã fie la datorie pentru izbânda ideilor lui Cuza şi Goga. Avocatul V. Niţã considera liberalismul şi ţãrãnismul doctrine la care aderã „toate elementele strãine“, considerând cã naţionalismul este salvarea.[25] Deşi erau activi şi aveau ca organizaţie paramilitarã „lãncierii“, influenţa naţional-creştinilor era modestã, fapt dovedit de alegerile parţiale din 20 de comune prahovene, în care nu au obţinut decât douã mandate de consilieri comunali.[26]
În anul 1937 mişcarea legionarã se afla în ascensiune şi ca urmare a compromiterii regimului democratic în timpul guvernãrii liberale conduse de Gh. Tãtãrescu. Dupã scoaterea Gãrzii de Fier în afara legii, mişcarea legionarã a revenit în viaţa politicã sub forma Partidului „Totul pentru Ţarã“.
În februarie 1937, „cãpitanul“ Corneliu Zelea Codreanu adresa o circularã şefilor legionari de judeţe în care arãta cã autoritãţile s-au speriat „nu din cauza dezordinei ci din cauza ordinii“ existente în timpul înmormântãrii lui Moţa şi Marin, fruntaşii legionari morţi în Spania.[27] El afirma cã: „Niciodatã mişcarea legionarilor pentru a birui nu va recurge la ideea de complot sau loviturã de stat. Consider aceasta ca o prostie. Mişcarea legionarã nu poate birui decât o datã cu desãvârşirea unui proces interior de conştiinţã a naţiunii române. Când acest proces va cuprinde majoritatea românilor şi se va desãvârşi, biruinţa va veni atunci automat, fãrã comploturi şi fãrã loviturã de stat.[28]
Într-o altã circularã, Codreanu îl caracteriza pe Iuliu Maniu ca fiind „un om corect şi de ţinutã moralã, într-o ţarã care moare în fiecare zi din lipsã de o ţinutã moralã şi de corectitudine“, recunoscând însã cã nu se aflau în „aceleaşi tabere de pãreri“.[29]
Instrucţiunile trimise de conducere şefilor de organizaţii legionare prevedeau ca în propaganda fãcutã în rândul ţãranilor sã se accentueze punctul din programul Gãrzii de Fier referitor la „pedeapsa capitalã pentru acei ce au furat banul statului şi au fãcut afaceri pe spinarea statului“.[30]
La Câmpina, legionarii au constituit o tabãrã de odihnã. Prezenţa lui C.Z. Codreanu în localitate este doveditã de un raport al Comisariatului de Poliţie, în care se arãta cã: „Legionarii sunt în continuã activitate, au spoit şopronul, au trasat şosele cu pietre spoite cu alb, pentru a nu se cãlca toatã iarba, au adus lemne şi scânduri pentru construirea de barãci pentru cazuri de ploaie, au fãcut closet, au curãţit izvoarele şi fântânile şi lucreazã acum la curãţirea parcului“.[31] Tabãra a fost desfiinţatã de autoritãţi, ceea ce a provocat protestul legionarilor. Avocatul legionar Popescu declara cã: „va veni o zi când legionarii nu vor mai asculta de nimeni şi atunci vor întrona dreptatea“.[32]
Într-un raport al Siguranţei, din septembrie 1936, se semnala ascensiunea mişcãrii legionare evidenţiindu-se cã în Prahova „numãrul cuiburilor şi al membrilor sporeşte necontenit fiind aproape dublu în raport cu lunile trecute“.[33] Se acţiona şi pentru atragerea elevilor. Poliţia sesiza cã: „elevii de la clasa a III-a în sus formeazã o grupare legionarã numitã «buchet», iar la fete aceastã grupare se numeşte «cetãţue»“.[34]
Legionarii au provocat unele incidente în timpul campaniei electorale. La Ploieşti, în noaptea de 13-14 decembrie 1937, „un grup de 12-15 legionari s-au luat la ceartã şi la bãtaie cu 7-8 cuzişti, pe motiv cã aceştia le-au rupt afişele. Intervenind gardienii din posturile apropiate, au încercat a-i conduce la Chesturã. Ajungând în dreptul cofetãriei «Regina Maria» din strada Kogãlniceanu, unul dintre legionari a aruncat trei petarde şi în învãlmãşeala produsã, au dispãrut“, se arãta într-un raport al Siguranţei.
Criza democraţiei româneşti era evidenţiatã în ziarul „Ploieştii” din 29 aprilie 1937, unde se scria cã: „Avem 63 de formaţii politice, mai multe decât în orice ţarã din lume. Batem fãrã îndoialã recordul! De aceea şi stãm atât de bine sub toate raporturile cu atâţi frãmântãtori de idei şi strãlucite programe. Adevãrat Babilon!“[35]
Dupã cum este cunoscut, la alagerile din 1937 nici un partid nu a reuşit sã obţinã cele 40% din voturi, necesare pentru a avea majoritatea în Camera Deputaţilor. În ceea ce priveşte judeţul Prahova, s-au obţinut opt mandate de deputat. Patru dintre acestea aparţineau liberalilor, douã naţional-ţãrãniştilor, unul legionarilor şi unul liberalilor conduşi de Gheorghe Brãtianu.[36]
Rezulatatul nedecis al alegerilor a favorizat planurile lui Carol al II-lea care, dupã scurta guvernare a Partidului Naţional Creştin, a instaurat în februarie 1938 un regim de autoritate monarhicã. Fragilitatea democraţiei româneşti interbelice a fost demonstratã de faptul cã bãtãlia finalã pentru instaurarea acestui regim nu s-a dat între rege şi forţele democratice, ci între acesta şi totalitarismul de extremã dreaptã.[37]
Marius ZAHARIA
Note:
1. Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României, Buc., 1995, p. 118; 2. Constantin Dobrescu, Mihai Rachieru, Ion Şt. Baicu, Viaţa politicã prahoveanã, 1919-1938, Ceraşu, 2000, p. 401; 3. Ibidem; 4. Ibidem, p. 402; 5. Ibidem, p. 410; 6. Ibidem, p. 421; 7. Ibidem; 8. Ibidem; 9. Ibidem, p. 402; 10. Ibidem, p. 415; 11. Ibidem, p. 420; 12. Ibidem, p. 427; 13. Ibidem, p. 422; 14. Ibidem; 15. Ibidem, p. 419; 16. I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în sec. XX, Buc., 1999, p. 292; 17. C. Dobrescu, M. Rachieru, I. Şt. Baicu, op.cit., p. 404; 18. Ibidem; 19. Ibidem, p. 405; 20. Ibidem; 21. Ibidem; 22. I. Scurtu, Gh. Buzatu, op.cit., p. 303; 23. C. Dobrescu, M. Rachieru, I. Şt. Baicu, op.cit., p. 413; 24. I. Scurtu, Gh. Buzatu, op.cit., p. 306; 25. C. Dobrescu, M. Rachieru, I. Şt. Baicu, op.cit., p. 423; 26. Ibidem, p. 419; 27. Ibidem, p. 405; 28. Ibidem; 29. Ibidem, p. 406; 30. Ibidem, p. 409; 31. Ibidem, p. 415; 32. Ibidem, p. 416; 33. Ibidem, p. 420; 34. Ibidem, p. 421; 35. Ibidem, p. 412; 36. Ibidem, p. 430; 37. Florin Constantiniu, O istorie sincerã a poporului român, Buc., 1997, p. 348.
(Articol apărut în revista „Câmpina literar-artistică şi istorică”, supliment al ziarului „Oglinda de Azi”, nr. 3 şi nr. 4/ 2006; nr. 5/ 2007)
