Ambulanţierul Ion Nedelcu – o viaţă în slujba salvării oamenilor

Serviciul de Ambulanță Județean Prahova reprezintă instituția care asigură asistența medicală de urgență prespitalicească la nivelul întregului județ, în procent de 90%, având ca misiune salvarea și păstrarea vieții. Echipajele Serviciului Ambulanța Câmpina, căci despre această structură a serviciului județean de urgențe medicale ne vom referi în cele ce urmează, au salvat, de-a lungul anilor, mii de vieți omenești, fiindcă sunt alcătuite din profesioniști dedicați trup și suflet. Însă în ciuda acestui fapt, nu de puține ori, membrii echipajelor de intervenție au fost apostrofați, jigniți cu vorbe urâte și, uneori, chiar molestați fizic de către solicitanții acestor servicii, care uită că drumurile noastre, poate, se vor asfalta vreodată, pentru că astăzi sunt pline de gropi, iar în alte cazuri nu mai iau în calcul condițiile meteo vitrege care lovesc și ele în rapiditatea intervențiilor. 

Substația Ambulanța Câmpina este situată în apropierea Spitalului Municipal, pe strada Simion Bărnuțiu nr. 12. Personalul ei operativ este format dintr-un medic, o duzină de asistenți medicali și o altă duzină de ambulanțieri. Ambulanța Câmpina asigură urgențele pentru municipiul Câmpina, pentru comunele învecinate, zona Valea Doftanei și orașul Breaza, precum și pentru tronsonul DN1 situat între Paralela 45 și Nistorești. Teritoriul deservit este, în unele cazuri, foarte accidentat (Șotrile, Valea Doftanei, Breaza, Poiana Câmpina), iar distanțele de la sediul central până la aceste localități sunt foarte mari. Toate acestea, pe fondul unor condiții climatice nefavorabile, fac ca, în unele situații, promptitudinea intervențiilor să fie în jur de 30 de minute. 

În cele ce urmează, vă vom vorbi despre Ion Nedelcu, cel mai vechi șofer și ambulanțier al serviciului județean, care în următoarele luni va ieși la pensie. Nea Nelu, cum îi spun colegii și prietenii, are 41 de ani în acest serviciu al asistenței medicale de urgență, perioadă în care a trăit la cote maxime de adrenalină numeroase intervenții în care viața pacienților atârna de un fir de păr. Prin calitățile sale de șofer destoinic, prin promptitudinea cu care a ajutat personalul medical însoțitor (desigur, după competențele sale de ambulanțier, deci neavând voie să facă injecții și intubări), nea Nelu a avut un aport important la salvarea vieții multor pacienți aflați în momente deosebit de critice.

De la Salvare la Ambulanță

Ion Nedelcu s-a născut la Breaza, în anul 1956. Din 1977, imediat după cutremurul din 4 martie, s-a angajat la Salvare, cum era denumită pe atunci Ambulanța. A lucrat doi ani la Salvarea Breaza, apoi a venit la Câmpina, ca să lucreze în același domeniu. Din 1995, lucrează în cadrul Ambulanței Prahova, care a înlocuit vechea instituție a Salvării, născută în comunism. Este cel mai vechi angajat al acestei structuri. După ce s-a făcut câmpinean prin adopție, s-a căsătorit cu marea iubire a vieții sale, Gizzella, o unguroaică frumoasă care i-a intrat în inimă de la prima întâlnire. „Sfătuiesc pe toți bărbații să-și ia neveste unguroaice, fiindcă nici nu știu ce pierd, dacă nu mă ascultă. Poți să faci casă bună cu unguroaicele. Sunt femei frumoase, vrednice, focoase și bune gospodine. De aceea sfatul meu este să ia toată lumea numai unguroaice”, ni se destăinuie interlocutorul nostru. 

Nea Nelu are doi băieți reușiți, de care este foarte mândru: cel mare are 37 de ani, iar cel mic, 32. Singurul lui regret este că, deocamdată, nu are niciun nepoțel. „Când voi ajunge bunic, că voi ajunge până la urmă, o să îmi iubesc nepoții cum iubesc lumina ochilor”, ne asigură personajul nostru. 

Salvarea în comunism nu era prea salvatoare

Ion Nedelcu ne povestește cum se chinuia să țină în stare de funcționare mașina de la Salvare, cea pe care lucra înainte de 1989. „Pe vremea lui Ceaușescu, în special în ultimii ani ai dictaturii sale, parcul auto de la Salvare era în mare suferință. Aveam pe atunci vestitele tv-uri fabricate la Brașov și București. Ulterior, am primit Dacii Break noi, și pentru o vreme, am dus-o mai bine, dar apoi s-au învechit și Daciile și am ajuns ca nici pentru ele să nu avem piese de schimb. Dacă nu te descurcai cum puteai (pe cheltuiala și cu relațiile tale, desigur), ca să faci rost de piese de schimb, nu mai puteai să pleci cu mașina la intervenții. Era un lucru bun faptul că aveai mereau aceeași mașină, nu le schimbai ca astăzi, iar de felul cum îți îngrijeai mașina pe care lucrai depindea și starea ei funcțională. Nu te ajuta nimeni ca sa o repari, dar conducerea spitalului te obliga la acest lucru pe banii tăi, fiindcă altfel nu erai pontat și stăteai degeaba. Când ne-a preluat Ambulanța, în 1995, aveam toți Dacii Break învechite. Eu aveam o mașină cu peste 300.000 km, dar care mergea încă bine. Pentru ea am făcut un preinfarct. Nu glumesc. Mă supărasem foarte tare, fiindcă cei de la service nu mi-o mai reparau odată. După dotări, Salvarea în comunism pot spune că nu era prea salvatoare. Noi, cei care conducem azi mașinile Ambulanței, nu mai suntem doar șoferi, suntem ambulanțieri. Pentru că am făcut școală de specialitate. Eu nu am voie să fac injecții și intubații, în caz de stop cardio-respirator. În rest, fac orice ca să ajut asistentul, fiindcă, de cele mai multe ori, merg fără medic. Cazurile ambulanțelor cu medic sunt strict precizate de către dispeceratul din Ploiești. La fracturi de membre, pun atele, la accidente mai grave, cu afecțiuni ale coloanei, pun coliere cervicale, știu să așez bolnavul pe targa rigidă, pe targa-lopată, pe salteaua vacuum, ca să nu sufere bolnavul în timpul mersului mașinii, din cauza gropilor de pe drum. Că gropi avem să dăm și la export. În 1995, ne-au dat mașini noi, dar între timp s-au uzat și ele, iar de schimbat văd că niciun guvern nu se încumetă. Dl Arafat a promis de mult că va dota Ambulanța cu 300 de mașini noi în toată țara, dar nu s-a ținut de cuvânt. În 1995, odată le-au schimbat, iar acum, odată nu vor să le mai schimbe. Actualul parc auto de la serviciul Ambulanță ar trebui înnoit, orice s-ar spune. E adevărat, atunci când se strică o salvare, imediat trimit cei de la Ploiești una în stare bună de funcționare, dar cel mai bine ar fi să le înnoiască pe toate, nu să le repare, că reparațiile nu mai țin mult, mai ales după un anumit stadiu de uzură”, ne mai spune nea Nelu.

Bolnavi duși cu pături putrezite care se rupeau

„În comunism se susținea grija față de om, dar nici tărgi nu ne dădeau. Am avut la început, dar după ce se rupeau nu se mai înlocuiau. Mi-aduc aminte că la mașinile Salvării, înainte de 1989,  nu aveam ghidaje pentru roțile tărgilor, așa că până puneai un bolnav pe targă în mașină îți rupeai șalele. De fapt, nu aveam tărgi pliabile cu roți, așa-zisele spencere. Astăzi, cu spencere coborâm mult mai ușor bolnavii de la etajele blocurilor unde locuiesc. Dacă poate să stea în fund, îl luăm cu căruțul, dar dacă trebuie să stea culcat, îl scoatem cu spencerul. Înainte de 1989, coboram bolnavii din blocuri cu pături, ca țăranii. De multe ori, ni se dădeau pături putrezite care bineînțeles că se rupeau pe din două, iar bolnavii cădeau pe scări, cu spinările strivite de muchiile treptelor. Mi-aduc aminte de un astfel de caz. Parcă îl văd și acum în fața ochilor. Am fost după un bărbat paralizat la etajul 4 și pe la etajul trei s-a rupt pătura pe care o primisem de la familia sa, iar bărbatul a căzut pe scări. Săracul, cred că, paralizat fiind, nu a simțit așa de tare șocul impactului cu treptele.  Astăzi avem multe dispozitive medicale pentru transport. E drept, și cu spencerul trebuie să țină patru persoane ca să cobori în siguranță un bolnav pe scări. Este demn de precizat aici că, pentru pacienți foarte grei, cu peste 120 de kg, dacă eu cu asistentul sau asistenta nu îl putem coborî, dăm telefon și apelăm la serviciile unei echipe speciale de la Pompieri, dar nu la brigada SMURD. Au ei o echipă specială formată din patru inși, o echipă destinată transportului bolnavilor foarte masivi, de la 120 de kg greutate în sus. Dacă au sub 120 kg, ne-a văzut Dumnezeu, că trebuie să mă descurc doar cu asistentul însoțitor”.

Serviciul de Urgență 112

Serviciul de Urgenţă 112 are ca obiectiv salvarea vieţii, proprietăţii şi a mediului. Apelarea numărului 112 reprezintă o cale rapidă de a comunica cu dispeceratele de urgenţă (Poliţie, Pompieri, Ambulanţă) în timpul unei situaţii de urgenţă. Sistemul 112 funcţionează la nivelul întregii ţări, în toate reţelele de telefonie, fixe sau mobile. Sistemul Naţional Unic pentru Apeluri de Urgenţă este construit prin crearea centrelor de preluare a apelurilor de urgenţă şi dotarea acestora cu un sistem operativ de telecomunicaţii, destinat anunţării, recepţionării, prelucrării şi transmiterii către serviciile solicitate a apelurilor de urgenţă, în mod centralizat şi unitar. Sistemul este folosit şi pentru comunicarea între serviciile specializate de intervenţie ale Poliţiei, Pompierilor, Ambulanţei, care au obligaţia de a acţiona în cazul apelurilor de urgenţă. Personalul centrelor de preluare a apelurilor de urgenţă 112 este compus din profesionişti care răspund la apelurile de urgenţă 24 din 24 de ore. Ei sunt instruiţi pentru a asista apelanţii în cazuri de urgenţă şi a-i ajuta în cel mai scurt timp posibil. Centrele de preluare a apelurilor de urgenţă dispun de o bază de date care îi ajută pe operatorii 112 să localizeze apelul, incidentul produs şi resursele de intervenţie cele mai apropiate. „De când suntem anunțați de la dispeceratul 112, în 30 de secunde, maximum un minut trebuie să plecăm. Avem GPS la mașină, putem fi verificați oricând, așa că nu mai poate nimeni dintre solicitanți să spună că ne-a sunat de 10 ori, pentru că avem tabletă cu ora la care am fost anunțați, ora la care am plecat etc. Dacă avem cod roșu, putem merge, cu asigurările necesare pe care mi le iau în trafic la intersecții sau mai știu eu unde, cu 140 km pe oră. Trebuie să fiu foarte atent, pentru că eu răspund pentru securitatea personalului medical aflat în mașină. Nu mai spun că sunt unii care nu acordă prioritate salvării cu girofar și sirene, fiindcă nu vor. Am fost zilele trecute la cazul cu sinucigașul care a vrut să se arunce de pe pod de la Poiana, iar polițiștii din comună au blocat banda întâi de pe DN1 cu mașina lor. După o vreme, un șofer neatent, care se aplecase după telefonul mobil,  a intrat cu viteză în mașina lor și zob a făcut-o”, ne informează nea Nelu. 

„Mulți își bat joc de noi”

„Mulți își bat joc de noi. Unii ne fluieră și ne huiduie, că nu am venit mai repede, deși condițiile de trafic și vremea nu pemiteau un regim de viteză superior, alții ne mai și agresează fizic. Eu am încasat un pumn de la un individ din Plaiul Câmpinii; de fapt, bătăușul voia să dea în asistentă și m-am băgat în fața ei ca să o protejez. Alții sună la 112 ca să se distreze. Țin minte că am avut un caz la Valea Doftanei, sat Treisteni, unde am fost solicitați cu noaptea în cap, pe la ora 3 dis-de-dimineață. Drumul era lung de 34 km, numai dus. A sunat o persoană să se plângă că o doare capul și nu mai poate de durere. Am plecat rapid cu girofar, dar fără sirenă, că nu era nimeni de drum, și nu voiam să trezim lumea care dormea la ora aia. Asistentul i-a făcut primele investigații de urgență, dar avea toate valorile normale. Nu ai nimic grav, domnule, tensiunea și pulsul sunt normale. Ce-ai pățit?, l-am întrebat noi. Lasă-mă, domnule, în pace, că nu pot nici să vorbesc, că am băut toată noapte și mi-e rău de nu mai pot, ne-a răspuns el. Ei, spuneți dvs, să nu îl strângi de gât?! În inconștiența sa putea să omoare un om, deoarece un bolnav adevărat nu ar mai fi avut cum să beneficieze de serviciile Ambulanței, celelalte mașini fiind și ele trimise pe teren, la diverse solicitări. Dacă am mai avea un echipaj și o mașină pentru intervenții, ne-am descurca mult mai bine”, consideră Ion Nedelcu.  

Uneori, refuzul internării înseamnă moarte

Acum aproape un an, ne povestește Ion Nedelcu, echipajul mașinii pe care o conducea a fost solicitat de un locuitor al cartierului Muscel. Pacientul a refuzat, însă, internarea, iar acest gest i-a fost fatal. „Am fost cu dl asistent Cristofor la un bolnav care solicitase Ambulanța și locuia pe o stradă de pe Muscel. Asistentul medical i-a acordat toate îngrijirile necesare în aceste intervenții. Pacientul, după cum avea să ne mărturisească, acuza probleme psihice. În orice caz, avea tensiunea bună, pulsul bun, toate valorile investigațiilor în limite normale. Am stat de vorbă amândoi cu el minute bune. Asistentul medical i-a sugerat să se interneze, chiar a insistat, sfătuindu-l să își facă un EKG și alte examinări mai detaliate și cu aparate mai performante decât cele pe care le aveam în mașină. Cu toate insistențele noastre,  pacientul a refuzat cu multă hotărâre să urce în ambulanță. Era convins că o internare nu îi va face bine, în acest sens, dându-ne și o semnătură pe fișa de solicitare a serviciilor de urgență, la rubrica prin care se atestă refuzul internării, la insistențele personalului medical de pe ambulanță. După ce ne-a semnat, am plecat. La 25 de minute, s-a primit un apel telefonic de la aceeași adresă, prin care eram solicitați din nou. Bolnavul respectiv făcuse stop cardio-respirator. Chiar dacă am constatat că este decedat, i-am făcut resuscitare 45 de minute, deci cu 15 minute mai mult decât se obișnuiește în astfel de cazuri. Degeaba, însă, fiindcă pacientul nu a mai putut fi salvat. Am anunțat la Ambulanță decesul, precizând că la același caz, cu puțin timp în urmă, pacientul decedat refuzase internarea, internare care i-ar fi putut salva viața. În meseria noastră, putem spune, alergăm toată ziua să o păcălim pe doamna îmbrăcată în pelerină neagră, cu gluga trasă pe ochi și cu coasa secerătoare de vieți agitată sumbru și amenințător. Alergăm toată ziua între viață și moarte. Iar când în tura respectivă reușim să salvăm o viață de om, ca prin minune, parcă suntem mulțumiți sufletește și mândri de noi. În orice caz, ne întoarcem la casele noastre fără să mai simțim oboseala acestei munci epuizante, care se desfășoară adesea la granița dintre lumea pământeană și cea nepământeană”, ne mai spune, cu o ușoară emoție în glas, ambulanțierul Ion Nedelcu, care a muncit o viață de om în slujba salvării vieții de om. 

Adrian BRAD