Știri

Călător prin lume. Oslo, capitala ţării fiordurilor

Astăzi ne îndreptăm spre Peninsula Scandinavă pentru a vizita cea mai veche capitală scandinavă, capitală a ţării fiordurilor – Oslo. Da, într-adevăr, este capitala ţării cu cele mai multe fiorduri din lume, căci aici se află Sognefjord, cel mai lung fiord din lume (204 km), Hardangherfjorden (183 km) sau Trondheimsfjorden (180 km). Un fiord este “un braţ de mare lung şi îngust ce pătrunde adânc în uscat, generat de inundarea cu apă de mare a unei văi glaciare” (Enciclopedia Britanică).
Oslo se află în sudul Norvegiei, în partea de nord a fiordului cu acelaşi nume, într-o regiune deluroasă, cu multe lacuri (343), iar teritoriul oraşului cuprinde şi 40 de mici insule. Capitala Norvegiei are o populaţie de cca 600.000 locuitori şi împreună cu zona metropolitană are peste 1.500.000 de locuitori.
Puţină istorie
Se pare că numele oraşului îşi are originea în două cuvinte nordice: As (zeu) şi La (câmp). Oraşul a fost fondat în jurul anului 1048 de către regele Harald al III-lea (1015 – 1066), dar abia sub domnia fiului său, Olav, care construieşte aici o episcopie şi o catedrală, aşezarea se dezvoltă. Cu toate acestea, regii norvegieni continuă să locuiască la Bergen (azi un splendid oraş) până în 1314, când Hakan al V-lea (1299 – 1319) construieşte cetatea Arkesus şi mută capitala aici. Oraşul se dezvoltă rapid până în 1349, când ciuma bubonică omoară jumătate din populaţie. Declinul oraşului se accentuează şi mai mult după 1397, când Norvegia cade sub stăpânirea daneză. Din fericire, oraşul este reconstruit după incendiul din 1624 de către regele danez Cristian al IV-lea, care îl numeşte Cristiania. Oraşul prosperă chiar şi după 1814, când Norvegia se desparte de Danemarca şi se uneşte cu Suedia, dar continuă se se numească Cristiania. Uniunea cu Suedia este de scurtă durată, până în anii 1880, pentru ca din 1905 să-şi câştige independenţa şi Cristiania (care va purta acest nume până în 1925, când revine la vechiul nume, Oslo) să devină capitala statului liber norvegian, ceea ce este şi astăzi, un oraş încântător, mic, dar unde este o plăcere să te afli.
La pas prin Oslo
Vă propun să ne începem vizita la pas de pe înălţimea la care se află Palatul Regal şi de unde se deschide o vastă panoramă a capitalei şi a arterei principale ce desparte oraşul în două: Karl Johans Gate. Urc dealul din faţa palatului, deasupra căruia flutură steagul norvegian, semn că suveranul este în palat, fac câteva poze cu soldaţii în uniformă ce străjuiesc clădirea şi mă plimb în jurul palatului prin grădina-parc de 22 de hectare din spatele lui, liber, fără ca cineva să mă întrebe ce caut acolo, mirându-mă la tot pasul că nu văd obişnuitele – pe la noi şi pe la alţii – garduri, bare de protecţie sau alte îngrădiri. Contemplând de sus oraşul îmi reamintesc că Det Kongelige Slott (Palatul Regal) a fost construit între 1825 – 1848 şi are 173 de camere. Mă opresc în faţa statuii ecvestre a regelui Karl Johan al XIV-lea (1763 – 1844), aflată în faţa palatului şi citesc pe soclul ei motto-ul regelui: “Dragostea oamenilor este recompensa mea”. Regele este fostul mareşal al lui Napoleon, Jean Baptiste Bernadotte, aflat deseori în conflict cu Napoleon şi care a urcat pe tronul Suediei ca urmaş al regelui fără copii Carol al XIII-lea, rege ce a încorporat în 1814 Norvegia în viitorul său regat. El este cel care a ordonat construirea acestui uriaş palat, murind din păcate cu câţiva ani înainte de terminarea sa.
Cu părere de rău părăsesc curtea palatului fără a putea vedea tradiţionala schimbare a gărzii de la ora 13.30, căci timpul mă împinge de la spate spre un alt simbol al Oslo-ului, primăria. Cobor dealul palatului regal şi prin câteva străzi laterale ajung pe strada Arbins, într-un cartier care odinioară găzduia elita oraşului şi mă opresc în faţa unei clădiri în care la etajul 4 se află Muzeul memorial al marelui scriitor norvegian Henrik Ibsen (1828 – 1906). Aici, într-un apartament, şi-a petrecut dramaturgul ultimii ani din viaţă. Aici a murit paralizat şi tot aici a murit şi soţia sa. Este interesant faptul că d-na Ibsen nu a dorit să moară în patul său, considerând acest lucru ca fiind o postură nedemnă pentru ea; s-a îmbrăcat şi a murit într-o poziţie verticală, stând pe scaun. Îmi continui drumul spre primărie, o construcţie cu două turnuri gemene, îmbrăcată în cărămidă maro închis. Construcţia, mult controversată la vremea aceea din cauza modernismului său, a fost inagurată în 1950, cu ocazia celei de a 900-a aniversare a oraşului. Mulţi pictori şi sculptori de renume au contribuit prin operele lor la decorarea clădirii, dorind ca prin lucrările lor să ilustreze istoria de secole a Norvegiei. Clădirea adăpostea în trecut şi Centrul premiului Nobel pentru pace, centru ce se află astăzi într-o clădire nouă, în apropierea Radhus (primăria). Acesta este singurul premiu Nobel acordat în Norvegia de către o comisie formată din cinci persoane numite de Parlamentul norvegian. Celelalte patru – fizică, chimie, medicină şi literatură – sunt acordate în Suedia (Alfred Nobel era suedez), anual, la recomandările diferitelor instituţii sudeze.
Mă întorc în Karl Johans Gate trecând prin străduţe cu mici magazine, pentru a admira clădirea neoclasică a Teatrului Naţional, construită în 1899, având o capacitate de 800 de locuri, roşii şi aurii. În faţa teatrului mă opresc să admir statuile dramaturgilor Henrik Ibsen şi Bjornson. Pe partea cealaltă a străzii principale se află şi o parte a Universităţii din Oslo. Nu departe de Teatrul Naţional se află Stortinget (Parlamentul), o clădire impunătoare, într-o arhitectură neoromanescă, din cărămidă de culoarea nisipului, construită în anii 1860. În faţa Parlamentului se află o piaţă-parc care vara este plină de turişti  sau de locuitori ieşiţi la plimbare, iar iarna se transformă într-un mare patinoar.
Specialităţi norvegiene
Este cu mult trecut de miezul zilei şi stomacul dă semne de nerăbdare, aşa că mă hotărăsc să gust câteva din specialităţile norvegiene şi găsesc un restaurant cu preţuri mai moderate (Oslo este în primele zece cele mai scumpe oraşe din lume).
La sugestia unui ospătar foarte amabil aleg nişte gravetlaks (somon marinat în sare, zahăr, mărar şi coniac), iar pentru felul principal kjottkaker med surkal (cârnaţi de casă cu varză şi sos dulce-acrişor), pentru a încheia cu un blotkaker (prăjitură cu fructe şi frişcă) şi o kaffe (cafea).
Parcul Vigeland
Cu stomacul “pus la punct” mă îndepărtez puţin de centru pentru a vizita un alt simbol al oraşului, “parcul cu sculpturi Vigeland”. Tramvaiul 12 mă duce spre acest parc, cel mai vizitat din Norvegia. Situat în cartierul Frogner, acesta se întinde pe o suprafaţă de 32 de hectare şi cuprinde 192 de sculpturi în granit, bronz şi fier forjat ale renumitului sculptor Gustav Vigeland (1869 – 1943). Artistul a început să lucreze la acest sculpturi în 1924 şi şi-a continuat opera până la moartea sa în 1943.
Majoritatea sculpturilor, nuduri, sunt dispuse de-a lungul unei axe de 850 m. Intrarea se face printr-o poartă principală din granit şi fier forjat, iar aleea principală te poartă spre podul de peste râu, lung de 100 m şi lat de 15 m, cu statui având figuri încruntate, gata de luptă, cu figura favorită a localnicilor – Sinnatahhen (băiatul furios). Urmează “Fântâna” ce încântă privitorii, o cupă enormă reprezentând povara vieţii. Cupa se sprijină pe nişte Goliaţi musculoşi şi încordaţi, în timp ce sub ei apa se rostogoleşte peste ciorchini de figuri ce par a se juca, discuta, stând în picioare sau odihnindu-se. Punctul de maxim interes al parcului cu statui îl reprezintă “Obeliscul” sau “Monolitul”, care pur şi simplu îţi taie respiraţia.
Înalt de 24 m, sculptat dintr-un singur bloc de granit, este o masă de sculpturi crispate de durere, descriind ciclul vieţii, aşa cum l-a văzut Vigeland: o viziune a omenirii învăţând, jucându-se, luptând, iubind, mâncând şi dormind, căţărându-se unii peste alţii pentru a ajunge în vârf.  Imaginea este întregită de cele 32 de sculpturi din granit, copii, bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, reprezentând ciclul vieţii. Ultima lucrare, la ieşirea din parc, reprezintă eternitatea printr-o ghirlandă cu o femeie, un bărbat şi un copil ţinându-se de mână într-un cerc închis. Imaginea de ansamblu a parcului este copleşitoare: 192 de sculpturi cu nou-născuţi, copii – băieţi şi fete – la diferite vârste, tineri şi bătrâni, cupluri soţ-soţie, oameni singuri, grupuri de oameni în diferite ipostaze.
Holmenkollen – staţiunea de schi de lângă Oslo
Mă despart cu greu de acest ansamblu de statui din granit, dar imaginea sa mă va urmări mult timp în drumul meu spre Bergen. Răsfoiesc un ghid al Oslo-ului şi constat cu mare regret că nu am avut timp să văd Muzeul Corăbiilor Vikinge, Corabia lui Roald Amundsen, Muzeul Kon-Tiki cu celebra plută a lui Thor Heyerdahl, cu ajutorul căreia acesta a traversat Oceanul Pacific dorind să dovedească că vikingii au fost primii care au ajuns în Lumea Nouă (America de azi) înaintea portughezilor sau Muzeul de Istorie al oraşului.
Nu aş dori să încheiem scurta noastră vizită prin Oslo fără a vă invita nu departe de oraş, la circa 20 de minute cu linia 1 de metrou, în staţiunea de sporturi de iarnă Holmenkollen. Aici se află numeroase pârtii de schi, dar şi o trambulină pentru sărituri. Cu peste 100 de ani în urmă, un norvegian sărea în golul din faţa sa pe o distanţă de 9,5 metri, punând astfel bazele unui nou sport, săriturile cu schiurile. Este normal, aşadar, ca aici să existe un muzeu al schiului deschis în 1923, cel mai vechi de acest gen din lume, cu exponate ce au aparţinut celebrilor exploratori polari Nansen şi Amundsen, dar şi exponate despre istoria schiului din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. De pe o platformă ce se află deasupra trambulinei de schi se deschide o splendidă panoramă a Oslo-ului şi a zonei adiacente.
Întors în Oslo fac o plimbare pe Karl Johans Gate, plină cu  turişti sau localnici la această oră. Deşi târziu, lumina este încă stăpână pe oraş, pentru că, să nu uităm, suntem în perioada “nopţilor albe”. Atmosfera este extrem de plăcută, oamenii zâmbitori şi relaţaxaţi, doar vântul care adie uşor îmi aminteşte că sunt, totuşi, în apropierea unui fiord. Totul mă îmbie să mai rămân aici, dar trebuie să mă îndrept spre hotel, pentru că mâine mă aşteaptă o călătorie lungă pe Drumul Trolilor şi prin fiorduri, îndreptându-mă spre vechea reşedinţă medievală – Bergen.
Alex. Blanck
În nr. viitor: Cuba, un ţărm îndepărtat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare