Activist şi viceprimar în comunism, om de afaceri şi deputat în democraţie (2)

Născut la data de 18 septembrie 1951, la Breaza, în timpul în care Gheorghiu Dej conducea România, în plină epocă stalinistă, într-o familie de muncitori, Victor Bercăroiu a luat viaţa în piept încă din copilărie, când la vârsta de 15 ani se înscrie la o şcoală profesională din Câmpina, pentru ca mai târziu să intre în câmpul muncii şi în paralel să urmeze cursurile liceale la seral. Ambiţios din fire, tânărul Bercăroiu alege să-şi completeze studiile absolvind în anii 80 o şcoală de maiştri, etapă din viaţă care îi va permite ulterior, printr-o conjunctură favorabilă, să intre în structura de activişti comunişti, Uniunea Tineretului Comunist – Comitetul Orăşenesc UTC şi să obţină o funcţie politico-administrativă în conducerea oraşului Câmpina: activist cu problemele tineretului muncitoresc.

În anul 1994, Victor Bercăroiu renunţă la cariera din administraţia publică locală şi preia conducerea societăţii cu capital de stat ce avea în proprietate fostul BIG din perioada comunistă, pentru ca doi ani mai târziu să ajungă din manager general, co-proprietarul acestei societăţi.

În paralel, omul de afaceri avansează şi în politică, ajungând în anul 2000 deputat în Parlamentul României.

Astăzi, la 30 de ani distanţă de la căderea comunismului, Victor Bercăroiu vorbeşte deschis, fără perdea, despre cele mai importante momente din viaţa şi activitatea sa politică, administrativă şi de afaceri, lăsând mărturie aspecte mai puţin cunoscute din culisele acestor întâmplări care, vrem ori nu vrem, rămân în patrimoniul memorialistic al comunităţii câmpinene.

– La sfârșitul anului 1994, Victor Bercăroiu renunță la cariera din administrația publică locală, după ani de zile în care și-a construit meticulos ascensiunea politico-administrativă și începe o nouă etapă în economia de tranziție, într-un mediu de afaceri concurențial de tip capitalist. Nu v-a fost teamă de un eșec profesional?

– Sincer nu, pentru că aveam experienţa anilor petrecuţi la conducerea oraşului. Ştiam cum se face comerţul şi care sunt regulile de bază într-o astfel de activitate. În plus, aveam şi noi cunoştinţe, dobândite la ASE, în ceea ce priveşte mecanismele economiei de piaţă. Şi mai este ceva de spus: în 1994, economia românească nu era cu mult diferită faţă de cea din regimul trecut. Eram într-o perioadă de tranziţie, în care legislaţia se schimba şi se adapta anevoios, aşa că nu mi-a fost atât de greu şi nici teamă. Oricum eram destul de tânăr, asimilam repede şi nu refuzam provocările.   

– Aţi ajuns manager la o societate cu capital de stat înfiinţată în anii 1990-1991, societate ce avea în proprietate activele fostului BIG din perioada comunistă. Cunoaşteţi amănunte legate de istoria acestei transformări? Ce aţi găsit acolo?

– În 1990, când s-a dat legea privatizării, fostul BIG, din perioada comunistă, s-a transformat în societate comercială. Înainte de 1989, BIG-ul nu era în proprietatea oraşului, ci aparţinea de conducerea judeţeană, pentru că a fost construit, în anii ’60, de mai multe entităţi: de Piaţa Câmpina, care nu aparţinea de Primărie, CLF şi Gostatul Ploieşti, zona unde era toată linia de carne. Deci au fost trei entităţi care au construit BIG-ul. Ştiu asta pentru că am găsit documente în arhivă. De aceea cred că odată cu dispariţia acestor entităţi în ’90, acţiunile noii societăţi comerciale au fost preluate de FPS şi FPP. După ce am câştigat concursul alături de doamna Chiroiu, eu manager general şi ea manager, am mers la FPS Ploieşti şi am semnat contractul, valabil timp de cinci ani, cu tot ceea ce însemna şi anume partea economică, partea de investiţii, partea de infrastructură şi personal, care erau foarte clar detaliate în angajamentul managerial. Aici vreau să fac o paranteză şi să spun că primarul Mihai Stănescu m-a ajutat destul de mult, pentru că aveam nevoie de o recomandare la dosarul de concurs. A fost de acord să mă susţină şi îi mulţumesc pentru asta. E adevărat că pe tot parcursul mandatului său am ţinut aproape şi l-am ajutat cu tot ceea ce am putut în plan administrativ. În rest ce să zic, am găsit o societate comercială cu un mare potenţial şi din momentul acela am început să pun în aplicare proiectul de dezvoltare prezentat la concursul de manager, care în linii mari este cam ceea ce vedeţi în prezent, după mai bine de 25 de ani.

– Să vorbim despre revenirea în politică, o decizie oarecum firească după ani de zile în care v-aţi format personalitatea activând în această zonă.  

– În perioada anilor ’90 mi-am spus că nu-mi mai trebuie politică. Am fost şi sunt un tip corect şi mi-am zis că dacă tot a fost să fiu activist, să fiu scos din producţie şi să ajung viceprimar în celălalt regim, gata, îmi ajunge. Numai că lucrurile se leagă într-un fel şi am să vă povestesc cum s-a întâmplat. În 1992 a avut loc primul mare control de la Curtea de Conturi. Ţin minte că au făcut ravagii pe Valea Prahovei, pe la toate primăriile. Au controlat perioada 1990-1992 şi au găsit multe nereguli pe la investiţii, în gestionarea banului public. La noi a fost totul aţă, pentru că primarul Eugen Bucur nu făcea nimic fără să mă întrebe şi am ieşit cu felicitări. La următorul control, pe vremea lui Mihai Stănescu, a trebuit să mă prezint şi eu la discuţii cu inspectorii, pentru a da anumite explicaţii referitoare la perioada de până în vara anului 1994, înainte să plec din Primărie. În plus aveam de clarificat şi aspecte legate de încheierea unui act adiţional între Primărie şi societatea pe care o conduceam, act ce avea ca obiect administrarea pieței și preluarea a tot ce înseamna teren, adică zona unde este actuala piaţă agro şi zona unde erau tarabele înainte. A fost totul în regulă şi, la sfârşitul controlului, Stănescu a organizat un şpriţ la un restaurant care azi nu mai există, pe variantă. Am mers să le ţin companie şi la terasa restaurantului am dat peste Nicolae Bălănoiu, Florea Radu, Gheorghe Tudor şi Georgică Diaconu. Dintre toţi pe Georgică Diaconu, inginer şef la Schelă, nu îl ştiam. Am stat cu ei de vorbă şi mi-au spus că se înfiinţează la Câmpina PDSR-ul. Le-am spus din prima că nu-mi mai trebuie politică, dar Florea Radu a insistat foarte mult şi aşa am ajuns să intru din nou în politică. Asta se întâmpla în luna iunie 1995. Am reintrat în politică din prietenie cu Radu şi am rămas prieteni până în ziua de azi. E drept că de doi ani m-am detaşat total și de mai bine de şase ani nu mai am nicio implicare. Sunt profund dezamăgit. 

– Managerul Victor Bercăroiu ajunge proprietarul societăţii pe care a fost angajat să o conducă. Cum a fost posibil acest lucru?

– Am fost manager la Piaţă aproape doi ani. În anul 1995, FPP-ul a scos acţiuni la vânzare, conform legii lui Văcăroiu  privind privatizarea prin metoda MEBO. În Câmpina au fost cinci societăţi care s-au privatizat prin această metodă şi trei dintre ele încă rezistă. Singura care a picat a fost IRA. Este vorba de fostul TCM, IRA, UARMT-ul condus de Tache, Fabrica de Ciorapi şi Piaţa. Toate aceste societăţi au cumpărat cei 30% de la FPP prin intermediul PAS-ului, adică asociaţia salariaţilor. La noi PAS-ul a fost constituit din 21 de persoane, adică salariaţii, foştii directori şi foştii membri din Consiliul de Administraţie. Aşa prevedea legea. Practic cei 30% de la FPP au revenit celor 21 de persoane, fiecare cumpărând după posibilităţi. Unii câte 15 acţiuni, alţii câte o sută sau mai mult. Din câte îmi amintesc, acţiunea la noi avea o valoare de 60 de lei şi la IRA, de exmplu, de 2,5 lei. Discrepanţe mari! Ulterior, am cumpărat diferenţa de acţiuni de la FPS – 68% şi din luna mai 1996 suntem societate cu capital integral privat. Aici mai trebuie spus că diferenţa de 2% o deţineam eu şi doamna Chiroiu, încă de la semnarea contractului de managment. Între aceste achiziţii de capital au mai fost multe probleme cu terenurile din jur. De exemplu, am fost nevoiţi să achiziţionăm, în 1997 sau 1998, o parcelă de la Florin Anghel, care la rându-i cumpărase CLF-ul şi era propietar pe pămîntul de sub fosta clădire a CLF aflată în propietatea noastră. Ultima bucată de pământ, de 30 mp, am cumpărat-o prin negociere directă de la Primărie, în anul 2005. A fost destul de complicat. Ulterior, am investit mult în modernizare, am ajuns să avem 150 de angajaţi şi în prezent, după 25 de ani, suntem unde vedeţi. Avem credit la bancă în valoare de un milion de euro pentru noua clădire de birouri şi mergem mai departe. Câmpina are o zonă a pieţei modernă şi mă mândresc cu asta. 

– În paralel, omul de afaceri avansează şi în politică. Pentru a doua oară în viaţă aveați să ajungeţi demnitar, de data asta în Parlamentul României. 

– Da, aşa este. Cum spuneam, în 1995 am constituit filiala PDSR la Câmpina. Florea Radu preşedinte, Gheorghe Tudor, Veronica Diaconu, Mihaela Petrovici și eu  vicepreşedinţi. În 1996, am participat la alegerile locale cu domnul Văcaru, candidat la primar şi Florea Radu, Gheorghe Tudor, Florin Buda candidaţi la Consiliul Local. Am avut patru consilieri în acel mandat. Eu am candidat la Consiliul Judeţean şi am prins locul şapte, ultimul eligibil de pe lista PDSR. Eram doi câmpineni în Consiliul Judeţean, eu şi Enache Dragomir din partea PL 93, dacă nu greşesc. Am făcut echipă bună cu Enache. Printre altele, am reuşit să readucem Muzeul Hasdeu în administrarea Câmpinei. Atât am insistat la Muzeul de Istorie pe acest subiect că până la urmă am reuşit să o convingem pe doamna Dulgheru, care nu ceda sub nicio formă. Am făcut şi semnat împreună Enache Dragomir proiectul de hotărăre şi am obţinut votul în Consiliul Judeţean. Toate astea cu sprijinul autorităţilor locale câmpinene conduse de primarul R.R. Micu la vremea aceea. Directorul muzeului câmpinean era Octavian Onea. Jenica Tabacu, Dumnezeu să o ierte, a venit la Câmpina odată cu finalizarea acestui demers, pentru că lucra la Muzeul de Istorie. 

În mandatul 1996 -2000 am fost consilier judeţean şi în vara anului 2000 au apărut primele idei că oraşul nostru este îndreptăţit să ceară un loc eligibil în Parlamentul României, pentru că, între timp, PDSR-ul câştigase Primăria la Câmpina cu domnul Gheorghe Tudor şi toate localităţile din jurul oraşului, cu excepţia Proviţei de Jos. Ţin minte că am muncit foarte mult pentru această victorie în alegerile locale şi drept recompensă organizaţia judeţeană a hotărât să ne ofere un loc eligibil, pentru Parlament, pe lista partidului. În ceea ce priveşte candidatul, aveam de unde alege, pentru că echipa era valoroasă. Şi aici mă refer la Mihaela Petrovici, Alexandru Blanck, Horaţiu Zăgan, Mihai Şerbănoiu, Florea Radu, Gheorghe Tudor şi eu. În cele din urmă, competiţia a rămas între mine şi Florea Radu. Iniţial am refuzat oferta, dar văzănd că mare parte din colegi nu vor să candideze, am acceptat şi am transmis hotărârea locală către judeţ.  PDSR Prahova era condus atunci de Apostolache şi Cosma, ultimul venit de la PUNR. Era o echipă puternică şi în conducerea judeţeană, cu Săniuţă, Oprea, Calotă, oameni bine organizaţi care au câştigat alegerile în anul acela. Două luni mai târziu, Florea Radu s-a răzgândit şi mi-a spus că vrea să meargă el în Parlament. Cu alte cuvinte, aveam ocazia să mă fac de râs, după ce am ieşit public şi am spus că eu sunt candidatul. Aşa stând lucrurile, am convenit cu Radu să convocăm adunarea generală a organizaţiei locale şi să se hotărască prin vot, fără nicio supărare. Votul a fost zdrobitor în favoarea mea, peste 80% din cei prezenţi mi-au acordat încrederea. Radu a înţeles mesajul şi am făcut echipă încă mulţi ani după aceea. Şi pentru că tot am ajuns la echipă, fac o paranteză şi vă spun o întâmplare interesantă. În primăvarul anului 2000, mă trezesc cu un apel telefonic, de la Florea Radu, care mă întreba dacă sunt de acord să îl primim în organizaţia de la Câmpina pe Antonie Iorgovan. Tânăr şi impulsiv la vremea aia, am refuzat şi Radu a transmis asta la Bucureşti. Două ore mai târziu, primeam un apel telefonic de la Adrian Năstase, preşedintele partidului, care îmi explica faptul că e bine să-l avem aproape pe Iorgovan şi nu adversar. Bineînţeles că am fost de acord şi ulterior am organizat conferinţă de primire în partid, eveniment la care a participat şi Iliescu. De atunci am rămas prieten cu Iorgovan, Dumnezeu să-l ierte, câmpinean prin adopţie, proprietarul unei case de vacanţă în cartierul Voila. În vara aceluiaşi an aveam să fim colegi în Consiliul Judeţean, unde PDSR-ul a câştigat 18 mandate şi avea majoritate confortabilă. Ulterior, alegerile Parlamentare au adus partidului multe mandate de senator şi deputat. Printre aceste mandate a fost şi mandatul meu de deputat.

De la stânga la dreapta: Radu Florea, Victor Bercăroiu, Antonie Iorgovan

– Fostul activist comunist îşi vedea visul împlinit, acela de a face politică la nivel  înalt şi în democraţie. Care a fost diferenţa între cele două momente de vârf din cariera dvs. politică şi ce se poate reţine notabil din această perioadă de deputăţie?

– N-am visat să fiu demnitar în cele două epoci, așa a fost să fie. Mă întrebați de diferențe… Dacă vă referiți la modul în care am lucrat în Parlament, am să vă spun că mi-am păstrat linia de om de acțiune, care încearcă să facă ceva pentru comunitatea în care a fost ales. Sunt nenumărate situațiile în care am umblat, alături de Florea Radu și Gheorghe Tudor pe la ministere pentru finanțarea proiectelor câmpinene și județene. De exemplu, am obținut fonduri pentru covor asfaltic pe tronsonul Calea Dacia – Toma Ionescu. Stăteam până noaptea târziu la Ministerul Transporturilor, să intrăm în audiență, de ajunsesem să ne zică ministrul Mitrea: „Iar ați venit, măi milogilor!…” Dar niciodată nu plecam cu mâna goală. Am obținut fonduri pentru canalizări și consolidări  în zone afectate de alunecări teren și cea mai importantă realizare a fost hotărărea de guvern prin care Ministerul Culturii a cedat comunității locale clădirea Primăriei. O adevărată poveste cu această clădire! Îmi amintesc că în vreamea cât încă lucram la Primărie, în anii ’90, clădirea era a Ministerului Petrolului, ca mijloc fix în administrarea Uzinei Poiana. Era o ruină, iar directorul uzinei, Andrei Hortopan, căuta o soluție să scape de ea. Până la urmă, la insistențele arhitectului Hoinărescu, a fost cedată Ministerului Culturii, care dipunea de fonduri pentru reabilitare. Din păcate, în mandatul de primar al d-lui R.R. Micu au încetat lucrările de reabilitare, nu știu din ce motiv. Atunci am hotărât să readucem în patrimoniul comunității acest monument istoric. Printre cei cărora trebuie să le mulţumim pentru reușită este și Antonie Iorgovan, care a pus umărul serios la acest proiect. A fost extrem de complicat să refacem de două ori toată documentația cu aprobări de la Consiliul Local, Consiliul Județean, Prefectură, Ministerul Finanțelor, Ministerul Culturii și în cele din urmă să obținem hotărârea de Guvern. Norocul a fost că am găsit înțelegere și ajutor de la un fost coleg de la UTC, care era secretar de stat la Ministerul Culturii și am reușit să ajungem la ministrul Răzvan Theodorescu, că altfel așteptam mult și bine. Nu vă mai spun că, între timp, arhitectul Hoinărescu ne băga bețe în roate, nu mai știu în ce scop. Am urmărit personal parcursul documentelor și într-un final, după aprope un an de zbucium, a trebuit să ajung la Adrian Năstase, la sediul partidului, în Kiseleff, pentru rezolvarea finală. Din acest punct de vedere, am un respect deosebit pentru Năstase. Așadar am făcut câte ceva în acel mandat și asta nu o spun doar eu, ci și alții. De exemplu, primarul Horia Tiseanu, care nu îmi este apropiat, a declarat într-un interviu televizat că, după părerea lui, deputatul Victor Bercăroiu a fost cel mai activ dintre parlamentarii câmpineni. La capitolul ăsta vreau să mai adaug și faptul că în anul 2001 am obținut, cu ajutorul lui Adrian Năstase, finanțare de 10 miliarde de lei vechi pentru reabilitarea rețelei de apă de la Breaza și altă dată am intervenit pentru reeșalonarea datoriilor la gaze, pentru asociațiile de propietari care au rămas făra apă caldă și căldură în plină iarnă. Ne-am dus la ministrul de resort pentru problema cu gazele. Ministrul i-a chemat la discuții pe cei de la Romgaz și am obținut reeșalonarea, care cred că e neplătită și în ziua de azi. Poate părea puțin, dar la vremea respectivă nu era chiar simplu să obții astfel de lucruri.

– Cu toate astea, la sfârșitul mandatului, în anul 2004, deputatul Bercăroiu a fost obligat să trecă  în linia a doua și în cele din urmă a ales să se retragă din activitatea politică. Ce s-a întâmplat?

– E drept că mă așteptam să mai prind un mandat, având în vedere că am fost unul dintre parlamentarii foarte activi, atat în plen, cât și în comisiile de buget-finanţe sau integrare europeană. Se poate verifica câte intervenții am avut în Parlament, dar mai cu seamă ce activitate am avut în comitetul mixt România – Uniunea Europeană, unde am avut privilegiul, printre puținii, să îmi pun semnătura pe documentele ultimului capitol de integrare europeană. Îmi amintesc cu plăcere acele momente în care am stat la negocieri, în comisia condusă de Viorel Hrebenciuc – înlocuitorul lui Maior, numit de Iliescu ambasador în Anglia – cu reprezentanții partidelor de dreapta, Tăriceanu, Hașotti, Chiliman, Videanu, până la trei dimineață și am căzut de acord asupra protocolului de aderare. A doua zi ne-am întâlnit cu Barroso și delegația Comisiei Europene. Am fost în mijlocul acestor evenimente și cred că meritam să-mi continui activitatea. Dar, din păcate, în politică, arma trădării este la ordinea zilei. În 2004, listele pentru Parlament au fost supuse votului intern în partid, o găselniță bine gândită în culisele partidului. Era pentru prima dată când se promova acest mod de selecție. Eu nu aveam probleme cu notorietatea în partid, mă cunoștea tot județul, pentru că ajutasem multe organizații, președinți, primari. Din păcate, pe liste au fost introduse persoane care nu aveau nimic în comun nici cu partidul, nici cu cei ce aveau activitate și vechime, cum ar fi Napoleon Antonescu, rector UPG, Mihai Fâcă, Ecaterina Andronescu, eu și alții, care am ajuns la coadă, în zona neeligibilă. În mandatul ăla au intrat în Cameră cinci deputați, inclusiv Dorina Mihăilescu, soția lui Șerban – fostul Secretar General al Guvernului, prietenă cu Mihai Anastasescu. Eu le-am făcut cunoștință! Ulterior, Dorina a trecut la Autoritatea pentru Supravegherea Asigurărilor, cu un salariu colosal și  în locul ei a intrat un amic din Ploiești. După 2004, viața politică s-a degradat constant și nu cred că puteam să rezist în sistemul acela. Am știut dintotdeauna că din politică nu se iese la pensie și am multe exemple de colegi care după două, trei mandate, au rămas șomeri.  

– Despre Câmpina din zilele noastre ce ar fi de spus?

– Câmpina îmi place din multe puncte de vedere, dar avem și probleme. De exemplu, lipsa parcărilor și traficul din ce în ce mai aglomerat. Trebuie să găsim soluții în acest sens, că e păcat! Orașul este sufocat și pe fondul indisciplinei participanților la trafic, dar asta nu este o scuză. În plus, cred că este mare nevoie de mai multe zone de agrement. Înainte erau patru ștranduri în oraș și azi nu mai avem niciunul. Bazinul acoperit e foarte bun, dar e nevoie și de piscine descoperite. Un bun exemplu în sensul investițiilor în zone de agrement este parcul Soceram, de pe Muscel, unde e o plăcere să te relaxezi cu familia și mai ales cu cei mici. Ca edil, trebuie să te intereseze să dezvolți proiecte pentru oraș. Eu n-am nimic cu nimeni, nu discut din punct de vedere politic, dar orice șef de administrație publică locală trebuie să se implice în dezvoltarea comunității. Nu poți să spui că nu te interesează ceva legat de orașul pe care-l conduci! Spre exemplu, situația cu străzile lăsate de izbeliște de HidroPrahova este strigătoare la cer. Eu l-aș fi tocat pe directorul de acolo dacă îmi făcea așa ceva.  

– Dacă ar trebui să trageţi o concluzie în urma acestor ani de experiență în politică și administrație, ce aţi spune că s-a ales de țara asta după treizeci de ani de la căderea comunismului?

– Sunt foarte dezamăgit de tot spectrul politic și în special de PSD. Politica și administrația nu se mai face pentru oameni, ci pentru sine. Cum să ajungi să tragi partidul după tine în chestiuni personale?! Cum să îți bagi familia, copilul, în politică și ulterior să-i vezi la pușcărie?! Ce fel de oameni sunt aceștia? Sunt dezgustat de ceea ce se întâmplă și de aceea m-am și retras. Cred că problema principală este faptul că a scăzut foarte mult calitatea umană, în toate domeniile. E drept că în ultimii 30 de ani s-au ars niște etape și că s-au făcut multe greșeli, dar nu cred că se putea altfel. Dacă am fi luat 15-20% din ceea ce a fost bun în regimul trecut, eram mult mai departe. Din păcate, nu mai avem oameni de stat care să ne apere interesele în raport cu economia și politica la nivel european, mondial. Nu văd un om de stat care să ne reprezinte cât de cât decent. Poate Tăriceanu, în mică măsură. 

– De unde această deschidere de a vorbi detaşat despre aspecte din viața și activitatea dvs politică, administrativă și de afaceri? Nu oricine este dispus la o astfel de radiografie. 

– Sunt un om care nu are nimic de ascuns. N-am făcut nimic în viață de care să îmi fie rușine. Dimpotrivă! Și, în plus, am ajuns la o vârstă care îmi permite să vorbesc detașat, în orice situație.  

Florin FRĂŢILĂ