Activist şi viceprimar în comunism, om de afaceri şi deputat în democraţie

– Pe dl. Câmpeanu l-am cunoscut la o conferinţă când încă lucram la IRA. Bănuiesc că era acolo din partea administraţiei oraşului. Am colaborat foarte bine cu d-sa. La construcţia Casei Tineretului eu răspundeam de lucrări din partea UTC-ului şi dânsul răspundea din partea partidului. M-am trezit într-o dimineaţă că mă cheamă, cred că undeva prin noiembrie 1987, şi îmi zice: «Victore, mâine dimineaţă la 8 te cheamă primul secretar de la judeţ». Pe mine?, am zis. Ştiam că n-am făcut prostii, că de regulă eram un băiat serios şi zic: dar de ce să mă duc? «Du-te că o să vezi tu!» Normal că bănuiam ceva, pentru că de vreo două luni de zile mă cam degrevase de partea mea de activitate economică, atunci eram omul care centraliza tot ce înseamnă activitate economică la nivel de oraş. Era un compartiment: productivitate, organizarea muncii, forţă de muncă, partea de statistică, toate acestea le făceam eu şi le dădeam mai departe. În perioada aceea, dl. Negrea, fostul vicepreşedinte al Consiliului Popular, viceprimarul adică, trebuia să iasă la pensie şi am văzut că tot mă ia: «hai  Victore să mergem la şantierul ăla, hai să mergem în partea cealaltă». A doua zi m-am dus la judeţ la ora 8, m-am prezentat la cabinet, i-am spus cine sunt şefei de cabinet şi am intrat la primul secretar, care era un fizician, îmi scapă numele. Avea cam vârsta pe care o am eu acum. Mi-a spus direct că sunt propunerea partidului pentru funcţia de viceprimar, care trebuia validată prin alegeri. Imaginaţi-vă ce am simţit. Nu pot să spun că m-am speriat, dar era o răspundere extraordinar de mare. La vremea aia de Câmpina aparţinea şi comuna Poiana Câmpina, cu toată industria, cu toate investiţiile în construcţii, cu probleme de gospodărire comunală, cu probleme de panificaţie, probleme de transporturi, probleme de comerţ. Toate astea erau în sarcina viceprimarului. Îmi făceam griji, dar aveam totuşi o speranţă că era primarul în spate, dl. Câmpeanu, cu care lucram extraordinar. N-am apucat să lucrez prea mult, pentru că în vara lui 1989  l-au schimbat şi în locul lui a venit un fost coleg de-al meu de la UTC din Băicoi, care săracul nu ştia nimic. Toată munca, trei-patru luni până în decembrie a rămas pe umerii mei. Altfel, a fost o perioadă foarte frumoasă, în care am construit toată zona centrală a oraşului, de la ceas până la Spital, tot ce înseamnă sistematizare, inclusiv trasarea parcului central, terminat tot de mine după revoluţie. De la Spital până la linia de cale ferată am făcut patru benzi de circulaţie şi cele mai bune blocuri, ca structură. Ne-am bătut foarte tare, la judeţ, ca oraşul Câmpina să arate bine şi să fie aerisit, dar am avut şi probleme cu repartiţiile noilor blocuri. Una dintre ele a fost aceea cu sondorii de la Buştenari, unde exista o foarte puternică schelă cu muncitori veniţi din Moldova. Directorul schelei, care era bun prieten cu un frate de-al lui taică-meu şi care mă ştia foarte bine, un om cu relaţii mari la judeţ,  în perioada respectivă, îmi adusese cotă de gaze, pentru că era o mare problemă, nu puteam să construim fără repartiţie de gaze. Condiţia lui, pentru acest serviciu, era să le dăm 50 de apartamente pentru sondori. Adică să le dăm în buricul oraşului, în zona de unde se termină Banca Comercială Română de azi până în parcul cu soldatul, toate pe linia aia, 50 de apartamente. M-am opus vehement într-o şedinţă a biroului executiv, la care au participat deputaţii, primarul, viceprimarul, secretarii, în total vreo 15 membri. Directorul schelei a aflat şi m-a pârât la primul secretar pe judeţ. Radu Florea, de la Edilconst, poate să confirme povestea asta! Amândoi  eram cei mai tineri din comandamentul ăla. Ca o paranteză, pe Florea eu l-am pus director la societatea de construcţii din Câmpina. Am zis că dacă ei m-au pus pe mine tânăr vicepreşedinte, îmi aleg şi eu nişte oameni. Nici nu-l cunoşteam pe Radu Florea, dar toată lumea îl lăuda. Era şef de şantier la Plopeni. L-am adus de acolo şi l-am pus director. Revenind la povestea cu repartiţia blocurilor, aşa am ajuns să dau explicaţii în faţa primului secretar şi a altor autorităţi judeţene. Le-am explicat că putem să le dăm acelaşi tip de apartamente, chiar cu o structură mult mai bună, dar la Poiana, care era cartier al Câmpinei. Până la urmă s-au liniştit apele, şefii au înţeles şi toate acele apartamente au rămas disponibile pentru câmpineni. Altfel n-ar mai fi ajuns doctorul Mircea, de exmplu şi alţii ca el să locuiască în centrul Câmpinei. A fost o perioadă frumoasă, cu foarte multă muncă, a fost o emulaţie şi din partea judeţului să dezvolte Câmpina, dar şi din partea autorităţilor locale. Am făcut aşadar, o echipă extraordinară cu dl. Câmpeanu, de care mă leagă multe amintiri plăcute. 

–  Să vorbim despre Victor Bercăroiu, viceprimarul Câmpinei, singura autoritate comunistă a oraşului, care n-a fugit la sosirea revoluţionarilor în decembrie 1989. Este adevărat?

– Aşa este. La vremea aia cred că eram cel mai tânăr viceprimar din ţară. În octombrie 1989 am plecat într-o delegaţie în Germania de est. Eu, primarul de la Boldeşti, Şerban Teodorescu, fostul ministru al Construcţiilor de Maşini şi mulţi alţii. Pe Teodorescu îl schimbase Ceauşeasca şi îl pusese secretar pe economic la Prahova. Un om extraordinar, pe care l-am regăsit mulţi ani mai târziu, prin 2000, când eram deputat, la Ministerul Industriilor şi m-a ajutat foarte mult. Prahova era înfrăţită cu regiunea Magdeburg din Germania Democrată. Am făcut această deplasare vreo 70 de români, fiecare din zona lui de interes. Printre momentele importante vă pot spune că am fost martori la declaraţia lui Gorbaciov care a spus răspicat că zidul Berlinului trebuie să dispară. Eram şapte rânduri mai sus, în tribună, faţă de omul care avea să schimbe istoria blocului comunist. Am ştiut încă de atunci că urmează să se întâmple ceva important. Mai cu seamă că acolo erau deja ample manifestaţii de stradă. Se luptau tinerii pe străzi cu autorităţile şi arătau la televizor bătăi în toată regula. În timpul ăsta, noi eram ţinuţi sub strictă supraveghere şi seara, după ora 21, nu mai aveam voie să ieşim pe stradă. Securiştii erau călare pe noi. La întoarcere în România am vorbit cu Doru Ecaterinescu – contabil şef la ACC, prietenul meu, Dumnezeu să-l ierte. Îi spuneam că nu ne apucă sărbătorile de iarnă sub dictatura ceauşiştă. Era clar că oamenii vor libertate şi vor urma ample proteste sociale în tot blocul comunist. Personal, simţisem tensiunea asta cu mai multă vreme înainte. Dădeam audienţe la Primărie şi vorbeam cu mulţi oameni, care se arătau din ce în ce mai nemulţumiţi. Cereau locuri de muncă, locuinţe şi fel de fel de lucruri care se găseau greu ori deloc, cum ar fi televizoarele color, frigiderele, maşinile de spălat, buteliile. În data de 13 decembrie am fost chemat de urgenţă la Primărie şi ulterior am mers la o şedinţă la Casa Stiinţei unde am fost prelucraţi cu privire la evenimentele de la Timişoara. Ni se spunea că o bandă de huligani atentează la siguranţa statutului şi că trebuie să facem front comun în faţa acestor elemente destabilizatoare. Din 13 decembrie eu n-am mai plecat acasă până în data de 31 decembrie. În tot timpul ăsta, cu mici excepţii, atunci când mergeam să mă spăl ori să îmi schimb hainele, nu mi-am văzut soţia şi am stat numai în Primărie. În zilele de 21-22 decembrie, odată cu evenimentele de la Bucureşti, au început să dispară şi colegii mei din Primărie. Primarul Neacşu, destul de speriat în dimineaţa zilei de 22, a dat ordin să se închidă porţile, decizie greşită din punctul meu de vedere. N-am apucat să vorbim prea mult pe tema asta, că ne-am şi trezit cu mare vuiet în curte. Lumea, foarte agitată, dădea buluc şi striga fel de fel de lucruri. Unii, mai tupeişti, au intrat în clădire şi au ajuns direct la etaj, acolo unde era sediul partidului. Nimeni nu a călcat, însă, la etajul unu, unde era sediul Primăriei. Aici vreau să fac o paranteză şi să spun că, în toată această perioadă tulbure, nimeni nu a forţat intrarea în Primărie. Oricum, începând cu ziua 21 decembrie, am dat ordin să se sigileze toate fişetele cu documente şi birourile importante, dar vreau să subliniez că n-am avut probleme cu oamenii veniţi să protesteze. Ei aveau treabă cu sediul partidului. Primăria a funcţionat aproape normal în acea perioadă, dar şi ulterior, până la numirea primarului Valentin Hănciulescu, în data de 1 februarie 1990. În primul val sosit în curtea Primăriei, în data de 22, am recunoscut printre alţii pe Georgică Severin şi doi-trei ingineri de la Neptun despre care nu mai ştiu nimic de atunci. În total cred că au fost 250 de persoane care voiau să ocupe clădirea. Atunci am intervenit şi i-am rugat să îşi delege reprezentanţi, că altfel nu vor încăpea cu toţii într-un loc atât de strâmt. Cereau să vorbească cu primarul, dar acesta nu mai era de mult în sediu. Aşa că singurul rămas, dintre cei cu funcţie de conducere, am fost eu.
Dintre angajaţi au mai fost secretara, d-na Neagu, Ilie şeful de la starea civilă şi fetele de la registrul agricol. În sediul Primăriei aveam 18 salariaţi plus cei de la Seră, cei de la centrul de colectare fier vechi şi de la alte servicii. I-am rugat pe protestatari să nu vandalizeze. În afară de câteva tablouri şi cărţi aruncate pe geam n-au fost mari probleme. A existat un moment mai tensionat atunci când au cerut drapelul gărzilor patriotice să-l arunce, dar la insistenţele mele au renunţat la idee. Aici cred că trebuie menţionat şi faptul că la unitatea de Transmisiuni, actuala Jandarmerie, a fost un incident şi anume faptul că un grup de tineri a încercat să spargă un depozit de armament, dar au fost repede anihilaţi de militarii trupelor de securitate. Și în data de 23 decembrie am avut o problemă cu fratele fostului ministru de interne, Tudor Postelnicu. Ăsta locuia la Provița și avea tabieturile lui. În fiecare dimineță se așeza pe trotuarul din faţa terasei Muntenia și își fuma țigara Kent. Inclusiv în ziua aia. Acolo l-au prins revoluționarii și au venit cu el la Primărie, să-l arestăm noi. A fost scandal mare în curtea Primăriei. Noroc cu inspirația colonelului Motorga, care l-a urcat în dubă zicând că-l arestează la Școala de Miliție. Așa am scăpat de furia oamenilor și Postelnicu de cine știe ce grozăvii. Continuând povestea de la Primărie, la un moment dat, biroul primului secretar era plin de oameni. Încercau să se organizeze. Eu n-am stat tot timpul cu ei, pentru că aveam şi grija celorlalte încăperi importante, cu documente, de care răspundeam. Spre seară a început cearta între cele două grupuri care îşi revendicau constituirea primului FSN. Erau cei care au organizat manifestaţia de la Casa Stiinţei, pe de o parte şi pe de altă parte cei care au rămas în Primărie. Nu mai ştiu exact care era structura celor două grupări.  Îmi este clar că inginerul Palade a venit cu cei de la Casa Ştiinţei şi că inginerii aceia de la Neptun erau în grupul constituit în Primărie. Lucrurile s-au liniştit pe la ora 20, când a apărut căpitanul Lucian Cercel şi a spus că este reprezentantul armatei, numit să preia conducerea FSN. Atunci s-a creat o problemă între între locotenentul Ioan Petrescu şi căpitanul Cercel, care îşi susţineau fiecare cauza pentru a prelua conducerea FSN. În cele din urmă, pe la ora 23, au sunat cei din conducerea FSN-ului judeţean şi au lămurit, oarecum, problema. Generalul Popa mi-a comunicat, prin intermediul unui coleg civil din administraţia judeţeană, că Lucian Cercel răspunde de FSN-ul  local şi Ioan Petrescu de situaţia din teren. Cel puţin aşa îmi amintesc. Eu am colaborat bine cu amândoi în perioada următoare. Asta vă spun aşa… că s-au iscat discuţii în ultima vreme şi fiecare îşi revendică dreptul de a apărea la panoul de onoare din Primărie.

Victor Bercăroiu, oficiind o căsătorie în calitate de viceprimar

– Există păreri conform cărora aceste structuri feseniste s-au organizat în urma unor înţelegeri oculte, cu oameni care aveau, sub o formă sau alta, legătură cu fostul sistem comunist, cu serviciile şi nomenclatura comunistă. Care este opinia dvs.?