Rămas bun, Nicu Trandafir!
A plecat recent într-o lume mai bună ultimul boem al Câmpinei, figură pitorească, bine cunoscută în societatea câmpineană: Nicu Trandafir. A trăit aproape trei sferturi de veac, născut fiind 1941. Pornise cu dreptul în viaţă. Tatăl său era unul dintre membrii importanţi ai activului de partid din anii ’50. De la Partidul Comunist, familia Trandafir (părinţii şi trei copii – Moţu, Nicu, Luci) a primit casa naţionalizată a negustorului Filcea, cunoscută azi de câmpineni cu numele de Bolta Rece. Ghinionul fraţilor Trandafir a fost că au rămas singuri, orfani, la o vârstă fragedă. Au renunţat la şcoală şi nefiind supravegheaţi de rudele lor au dus o viaţă dezordonată.
Nicu Trandafir a avut întotdeauna o sămânţă de rebel. Foarte repede a intrat într-o grupare de tineri cu proastă reputaţie în oraş datorită nonconformismului lor, care încălca principiile severe ale moralei comuniste. Fiind cel mai tânăr între ei, ca să-şi asigure un loc în această grupare care impresiona pe vremea aceea oraşul, Nicu Trandafir a început să dea lovituri prin câteva mici magazine şi banii uşor obţinuţi îi cheltuia cu prietenii, petrecând la Sinaia. Nu a durat mult această perioadă de excese, care ar fi putut să-l coste scump. A avut însă norocul să nu fie prins şi să nu sufere rigorile legii.
În acea perioadă a anilor ’50, un eveniment sportiv avea să-l fascineze şi să-l îndepărteze de viaţa dezordonată de până atunci: olimpiada de la Melbourne. Înotătorii australieni, tineri de vârsta lui, au spulberat atunci toate recordurile. Neexistând în vremurile acelea televizor, Nicu urmărea la radio relatările marelui crainic sportiv român Raul Bart (care a rămas în Occident şi nu s-a mai întors în ţară) şi şi-a propus să devină un înotător de talia australienilor.
Câţiva ani a dus o viaţă sportivă exemplară. Se trezea la 5 dimineaţa, făcea exerciţii de gimnastică, apoi pleca la ştrand şi înota 10.000 de metri în diverse stiluri. Mânca la ore fixe, în special dulciuri, ca să-i ofere cele 4500 de calorii de care avea nevoie zilnic pentru efortul fizic. Seara, când stătea cu băieţii sub ceasul de la Florescu (ceasornicarul oraşului), la ora opt fără zece minute pleca brusc spunând că trebuie să se culce devreme. Ani de zile a făcut gimnastică şi înot în doze masive. Tot ce a făcut în viaţă a fost în exces.
La primul concurs oficial, înscris în competiţie de antrenorul Dorian Kovaliuc (deşi Nicu nu a urmat niciodată antrenamentele profesioniste ale acestuia), a ieşit ultimul. Decepţionat a trecut de la nataţie la haltere. A intrat în echipa antrenorului Lorin, care scosese un campion naţional la haltere. Practicând câţiva ani şi acest sport, s-a ales cu un torace de atlet, frumos dezvoltat, însă picioarele subţiri nu l-au ajutat să performeze nici la haltere.
S-a lăsat de sport şi după o viaţă de ascet, aproape călugărească, a sărit într-una de excese necurmate. Se angaja pe marile şantiere ale cincinalelor comuniste, unde făcea o muncă grea în construcţii. Din când în când revenea în Câmpina cu banii strânşi din salariile care pe şantier erau mari. Atunci începeau alte excese. Îşi lua câţiva prieteni, băieţi de familie bună – Bebe Rădulescu, Gimy Iliescu, Mihai Panov – şi pleca la resturantul Palace în Sinaia. Comanda o sticlă de whiskey, o turna în frapieră şi demonstrativ se spăla pe mâini. În felul acesta termina repede banii, aruncaţi la chefuri care durau noapte de noapte prin localurile de lux, apoi pornea spre alt şantier. Pleca cu trenul şi deşi era atunci o practică bine încetăţenită în mediul muncitoresc, când navetiştii nu îşi luau bilet dar tratau cu naşul şi plăteau o sumă modestă direct acestuia, Trandafir al nostru, cu gesturi de om superior, deranjat de insolenţa conductorului, care îi cerea biletul, îi dădea în schimb buletinul. O dată, de două ori, de mai multe ori, amenzile curgeau, se strângeau neplătite şi au fost într-un final convertite în închisoare.
Poate că a fost o lecţie de viaţă pentru el. A fost închis de două ori, dar a ieşit de aici alt om. Nae Cretinu’, cum îl porecleau cu răutate amicii din cercul lui, a devenit Nicu Creştinu’. A început să facă nenumărate gesturi de caritate. Strângea de la familiile înstărite haine şi le ducea săracilor din oraş şi împrejurimi. Muncea ca zilier în construcţii şi din banii primiţi cumpăra alimente pentru numeroşii săraci pe care îi ajuta zilnic. Unii din prietenii din tinereţe, ajunşi acum în situaţii materiale bune, îi acordau din când în când, ca ajutor, sume de bani. Din tot ce primea nu oprea mai nimic pentru el, ci îi ajuta pe cei pe care îi ştia nevoiaşi. Dacă-i dădeai o pâine şi întâlnea un cerşetor i-o dăruia acestuia. Odată, după ce şi-a cumpărat un pateu, el care răbda de foame cumplit, l-a dat un câine maidanez care trecea pe lângă el. Dormea într-o odăiţă cu tavanul găurit, unde ploua din mai multe locuri şi unde iarna nu se făcea niciodată focul. Umbla prost îmbrăcat. I-am dat odată un palton, fiindcă se apropia iarna şi l-am atenţionat că i-l ofer cu condiţia de a-l purta, iar el m-a asigurat că îl va îmbrăca. În câteva zile l-a dat altui nefericit. Îl am înaintea ochilor cărând două sacoşe enorme, încărcate cu lucruri pentru cei aflaţi pe lista sa de ajutorare.
După revoluţie, plin de entuziasm, Nicu Trandafir a sprijinit Convenţia Democrată din Câmpina. A lipit afişele Convenţiei, drept pentru care candidatul FSN la postul de primar l-a luat cu poliţia de pe stradă şi i-a înscenat un proces, în care a fost achitat, fiind găsit nevinovat. În aceeaşi perioadă s-a mai făcut remarcat printr-un gest curajos. Întâlnindu-se în piaţă cu colonelul T., fostul şef al Securităţii, i-a dăruit o Biblie îndemnându-l să o citească şi să se pocăiască pentru păcatele sale.
Nicu Trandafir a fost şi eroul unui film regizat de talentatul Răzvan Băleanu, pe atunci student la UNATC.
Devenit foarte credincios, a muncit mult voluntar la ridicarea bisericii din cartierul Slobozia, rămânând ataşat de acest loc unde mergea cu smerenie la slujbă. Părintele paroh Moga ne-a relatat odată că la prima oră când se trezea, la 5-6 dimineaţa, îl găsea pe Trandafir la poarta bisericii. Îşi începea ziua la biserica din Slobozia, acolo unde i-a fost şi ultimul drum.
Prin intervenţia prietenului său apropiat, Dan Roşculeţ, primăria îi acordase o locuinţă socială. În urmă cu câteva zile a făcut o pareză şi un alt prieten, doctorul Dan Gavrilescu, l-a dus la spital, unde a refuzat să se interneze. Dumnezeu a avut milă de el şi nu l-a lăsat să sufere. A fost găsit mort în căminul unde avea adăpost.
Pentru că nu avea pe nimeni, părintele Moga l-a primit în mica biserică, i-a dat un loc de veci în cimitirul parohiei, i-a făcut creştineasca slujbă şi parastasul care a urmat după înmormântare.
Nicu Trandafir face parte dintr-o generaţie care, cu bune şi rele, a marcat cincizeci de ani viaţa oraşului, generaţie pe care o vedem acum ducându-se.
Alin CIUPALĂ
