Știri

15 clipe

Era prin vara 1999, tăiam Câmpina în lung şi-n lat, nebun să prind un eveniment cât s-ar fi putut de senzaţional, să întâlnesc un om, o femeie, un copil – nişte oameni cărora să li se fi întâmplat ceva ieşit din comun, o şcoală sau un învăţător sau un profesor cu bucurii şi necazuri, vreun caz scandalos, de nedreptate, de abuz, de furt, un conflict politic sau social, un geniu sau un miliţian devenit poliţist, un bancher milos ori un ospătar descurcăreţ, o stripteuză ori o prostituată, o persoană trasă pe sfoară prin vreo sentinţă influenţată – cum se-ntâmplă pe Pământ – de martori gras plătiţi, o spargere de apartament, de automobil sau de proaspăt butic pornit cu împrumutul ipotecat, în fine, să găsesc – totuşi – fapte şi oameni şi instituţii demne de prima pagină a cotidianului – apărut la 8 martie 1999 – „Oglinda Câmpinei”. Umblam pe unde nu călcasem niciodată, pe străzile şi bulevardele şi stradelele oraşului cuprins de vânzolelile tranziţiilor de tot felul, toate, de o recrudescenţă care începea să deschidă oamenilor ochii cu o vorbă înfiorătoare: lupta pentru supravieţuire, altfel spus, convieţuirea în junglă. Şi, unde eram primit oficial, ba chiar şi cu sila, reportajul, interviul şi ancheta curgeau, de la caz la caz, în general oamenii năpăstuiţi fiind deschişi, crezând în jurnalişti ca în Christos! Alergam apoi în strada 1 Mai, unde ne instalaserăm redacţia (perete în perete cu locuinţa ilustrului Silviu Dan Kratokhvil), să scriem şi să paginăm materialele culese cu emoţie, cu tristeţe, cu nervii făcuţi vraişte… 
Auzisem de „Catina Săracilor” şi de numele unei doamne care, într-un spaţiu din proprietatea d-sale, adecvat afluenţei numeroase, echipat cu strictul necesar, lumpeni-proletarii acelor vremuri veneau să se hrănească, la prânz, cu o mâncare caldă, din tot sufletul preparată de bucătăresele venite voluntar aici. Numele doamnei proprietărese suna magnetic: Marga Perian. Gazdă ideală, interlocutoare afectuoasă, primitoare, de o elegantă conduită morală, miloasă. Maturitatea solară accentua coafura sa blondă, iar conversaţia cu dânsa mă făcea să uit că sunt aşteptat la redacţie. – Trebuie  să o cunoaşteţi pe Doamna cu care am pornit această acţiune de bine-facere, poftiţi cu mine, cred că se află în Cantină!, spusese energica amfitrioană, luându-mă de braţ. Norocos cum sunt, când e vorba de dame, şi ce dame!, peste câteva momente sărut din nou mâna Doamnei căutate – Elena Murariu – distinsă, cu un coc de epocă, ochii verzi, strălucitori, bust suplu-atletic, alură imperială. Din secunda aceea, am intrat în problematica – dramatică totuşi, pe-atunci, datorită dificultăţilor de aprovizionare, a Cantinei spre care deja sărmana clientelă făcuse coadă, în aşteptarea deschiderii uşii la ora domolirii foamei…
Subiectul omeniei cu care mulţimea – înscrisă oficial şi legal, în evidenţele Primăriei municipale – se aglomera cu mult peste capacitatea de servire, devenise  obsedant pentru jurnalişti. Câteva din reuniunile Cafenelei literare „Vlad Muşatescu”, înfiinţată de mine la 28 Mai 1999, care a animat  sonor viaţa scriitoricească a Câmpinei, până în 13 Februarie 2004 – când a devenit Cercul literar „Geo Bogza”, aici s-au ţinut, într-o ambianţă care, de la poezie şi comentariile aferente ei, se ajungea inevitabil la faimoasele polemici între editorialiştii cotidianului Oglinda, temuţii publicişti Constantin Trandafir şi Christian Crăciun.
Şi a intrat în ringul vieţii şi AMUS-ul, a cărui complexă menire, ceva mai târziu am perceput-o. Iar când am fost invitat să iau parte la treburile comitetului director al Asociaţiei, onoarea de fi primit între ilustrele personalităţi, m-a copleşit. Am pătruns în labirintul educativ-formativ al Şcolii post-liceale „Louis Pasteur”, graţie impresionantelor bune-oficii ale unora dintre titularii şi titularele catedrelor care atâtea promoţii de asistenţe şi asistenţi medicali / farmaceutici, au pregătit profesional. Distincţia şi nobleţea Doamnei profesoare Sofia Despa – Fie-i odihna îndumnezeită! – le păstrez ca un perfect model de cetăţan în Agora câmpineană şi de director al Şcolii postliceale. Efigia Sa, spusele Sale, de o scânteietoare şi agreabilă vervă, blândeţea şi exigenţele cu care a condus destinele „universităţii” AMUS-ului, „Louis Pasteur”, sunt deja o istorie excepţională. 
Definiţia existenţei AMUS – de la „Cantina Săracilor” la Postliceala „Louis Pasteur” e cuprinsă, sunt încredinţat, într-un cuvânt ce vine din Muzică: Armonie! Drmurile străbătute – dintr-o conştiinţă individuală devenită, exemplar, una comună, către acelaşi scop etic şi profesional – , măsurabile în suma eforturilor eminentului corp didactic şi rezultatele promoţiilor de absolvente / absolvenţi, sunt, dacă le cuantificăm cu părul albit la tâmple, cu sutele de pacienţi vindecaţi şi vindecaţi, cu splendoarea ediţiilor „Balului Bobocilor”, traseul enciclopedic al Familiei AMUS – singura familie pe care o ştiu, o preţuiesc cu mândrie şi o iubesc profund pentru pasiunea profesională şi căldura omenească întâlnite în Casa ei! Într-o asemenea împrejurare simt că merit să mă laud, cu riscurile de rigoare, amintindu-mi de zicala valahă: „Zi-mi cu cine stai de vorbă şi îţi spun cine eşti”!
… Ne-am dat la povestit şi uitaţi cum a trecut, de repede, timpul! 
15 ani! 15 clipe!!!
Serghie Bucur

Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare