Cu atâţia 13 în această dată, nu e de mirare că ziua pomenită în titlul acestui articol a fost una cu mult ghinion pentru jurnaliştii publicaţiei noastre, dar şi pentru cei din întreaga presă câmpineană. Care numai întreagă nu mai este, după plecarea spre cele veşnice a colegei noastre, Carmen Negreu.
Miercuri,13.03.2013, a fost, aşadar, o zi neagră pentru presa din Câmpina, pe care Carmen Negreu a slujit-o cu devotament şi dăruire. A fost ziua în care am însoţit-o pe ultimul ei drum pe cea care a sfinţit aceste locuri prin abnegaţia cu care şi-a făcut meseria de ziarist, în slujba semenilor săi şi a aflării adevărului. Dacă nici adevărul juridic nu este acelaşi cu adevărul obiectiv (o instanţă de judecată, din cauza unei erori judiciare, te poate condamna, chiar nevinovat fiind), este posibil ca şi adevărurile lui Carmen să fi fost câteodată şchioape. Nu este absurd să te gândeşti că poate nici adevărul din articolele lui Carmen nu era mereu în întregime valabil (să greşeşti e omeneşte), poate că, uneori, colega noastră nici nu a putut găsi adevărul pentru scrierile sale. Important este, însă, că l-a căutat neîncetat şi că, nu de puţine ori, l-a aflat şi l-a înfăţişat cititorilor săi, în toată splendoarea sau urâţenia sa.
Miercuri, 13.03.2013, am condus-o pe Carmen la Biserica Sf. Gheorghe din Breaza, unde am asistat la slujba de prohodire oficiată de cei doi preoţi ai acestei biserici, pentru ca, apoi, să o însoţim până la cimitirul din apropiere, la groapa ce îi este, de acum, noua casă a trupului ei, pe care îl credeam viguros, dar care s-a dovedit a fi la fel de plăpând ca flacăra unei lumânări în calea vântului.
Necrologul lui Carmen, rostit de unul dintre cei doi preoţi amintiţi, a impresionat întreaga asistenţă prezentă în biserică, la catafalcul “decanului de vârstă” al ziaristelor câmpinene. Aproape de Carmen, ca şi în timpul vieţii sale, i-a stat familia sa îndurerată (soţul – Gheorghe, mama – Lăcrămioara, fiul – Claudiu). Băiatul ei, student la drept, era aşezat pe un scaun, aplecat peste sicriu, de parcă veghea ca somnul mamei sale să nu fie tulburat. De parcă i-ar fi spus o poveste care să o ajute să doarmă mai bine, mai profund, într-un netulburat şi veşnic repaus. Probabil, povestea frumoasei vieţi a mamei sale printre oamenii pe care i-a iubit şi i-a slujit aşa de mult, a inimii sale largi, care nu a mai vrut să bată pe acest pământ, care nu a mai putut să bată, pentru că se mărise prea mult, din dragoste de oameni. “Îndurerată familie, întristată adunare”, a început părintele paroh necrologul lui Carmen, “de nimic nu suntem mai bine încredintaţi, de când ne naştem, ca de ceasul acesta grozav şi odihnitor al morţii. În toată vremea şi în tot locul, când ne aducem aminte de dânsul, toate ne încredinţează, toate ne spun că suntem muritori, că ne trecem ca floarea câmpului şi ca roua dimineţii. Vestea trecerii la cele veşnice a doamnei Carmen Negreu a surprins suflarea creştină. Conştienţi şi resemnaţi în faţa acestei sfinte hotărâri, ne-am întâlnit în rugăciunile şi rânduielile ortodoxe, ca să o prohodim pe cea care a fost Carmen Negreu, născută Antoniu, în oraşul Constanţa, la 22 aprilie 1951…”
Restul e durere, e tăcere, e o linişte de mormânt.
Miercuri,13.03.2013, a fost, aşadar, o zi neagră pentru presa din Câmpina, pe care Carmen Negreu a slujit-o cu devotament şi dăruire. A fost ziua în care am însoţit-o pe ultimul ei drum pe cea care a sfinţit aceste locuri prin abnegaţia cu care şi-a făcut meseria de ziarist, în slujba semenilor săi şi a aflării adevărului. Dacă nici adevărul juridic nu este acelaşi cu adevărul obiectiv (o instanţă de judecată, din cauza unei erori judiciare, te poate condamna, chiar nevinovat fiind), este posibil ca şi adevărurile lui Carmen să fi fost câteodată şchioape. Nu este absurd să te gândeşti că poate nici adevărul din articolele lui Carmen nu era mereu în întregime valabil (să greşeşti e omeneşte), poate că, uneori, colega noastră nici nu a putut găsi adevărul pentru scrierile sale. Important este, însă, că l-a căutat neîncetat şi că, nu de puţine ori, l-a aflat şi l-a înfăţişat cititorilor săi, în toată splendoarea sau urâţenia sa.
Miercuri, 13.03.2013, am condus-o pe Carmen la Biserica Sf. Gheorghe din Breaza, unde am asistat la slujba de prohodire oficiată de cei doi preoţi ai acestei biserici, pentru ca, apoi, să o însoţim până la cimitirul din apropiere, la groapa ce îi este, de acum, noua casă a trupului ei, pe care îl credeam viguros, dar care s-a dovedit a fi la fel de plăpând ca flacăra unei lumânări în calea vântului.
Necrologul lui Carmen, rostit de unul dintre cei doi preoţi amintiţi, a impresionat întreaga asistenţă prezentă în biserică, la catafalcul “decanului de vârstă” al ziaristelor câmpinene. Aproape de Carmen, ca şi în timpul vieţii sale, i-a stat familia sa îndurerată (soţul – Gheorghe, mama – Lăcrămioara, fiul – Claudiu). Băiatul ei, student la drept, era aşezat pe un scaun, aplecat peste sicriu, de parcă veghea ca somnul mamei sale să nu fie tulburat. De parcă i-ar fi spus o poveste care să o ajute să doarmă mai bine, mai profund, într-un netulburat şi veşnic repaus. Probabil, povestea frumoasei vieţi a mamei sale printre oamenii pe care i-a iubit şi i-a slujit aşa de mult, a inimii sale largi, care nu a mai vrut să bată pe acest pământ, care nu a mai putut să bată, pentru că se mărise prea mult, din dragoste de oameni. “Îndurerată familie, întristată adunare”, a început părintele paroh necrologul lui Carmen, “de nimic nu suntem mai bine încredintaţi, de când ne naştem, ca de ceasul acesta grozav şi odihnitor al morţii. În toată vremea şi în tot locul, când ne aducem aminte de dânsul, toate ne încredinţează, toate ne spun că suntem muritori, că ne trecem ca floarea câmpului şi ca roua dimineţii. Vestea trecerii la cele veşnice a doamnei Carmen Negreu a surprins suflarea creştină. Conştienţi şi resemnaţi în faţa acestei sfinte hotărâri, ne-am întâlnit în rugăciunile şi rânduielile ortodoxe, ca să o prohodim pe cea care a fost Carmen Negreu, născută Antoniu, în oraşul Constanţa, la 22 aprilie 1951…”
Restul e durere, e tăcere, e o linişte de mormânt.
Carmen Negreu s-a născut în Constanţa, la 22 aprilie 1961, în familia Antoniu, tatăl – Nicolae, mama – Lăcrămioara. Absolvă gimnaziul şi liceul în oraşul natal. După o activitate în sportul de performanţă, a încercat mai multe profesii în navigaţia maritimă. Chemarea sa va fi însă jurnalismul. Fondează cu mai mulţi ziarişti, printre care actualul primar al Constanţei, Radu Mazăre, primul ziar liber, Contrast, unde debutează cu diferite articole şi investigaţii. A colaborat la mai multe ziare locale: Dobrogea Liberă, Cuget liberi şi Telegraful. Se căsătoreşte ulterior în oraşul Breaza cu Gheorghe Negreu, dând naştere fiului, Claudiu Negreu, actualmente student al Facultăţii de Drept din Sibiu. Licenţiată în Drept administrativ şi relaţii publice, a profesat timp de trei ani în învăţământ la Colegiul “C-tin Istrati” Câmpina, fiind apreciată atât de conducere, cât şi de elevi. Revine la vechea pasiune, jurnalismul. Începe cu Oglinda de Breaza, trece la publicaţia Ţinta din Câmpina, după care publică în ziarul Valea Prahovei de Câmpina, ajungând unul dintre cei mai apreciaţi jurnalişti din judeţ. Membră a Asociaţiei Jurnaliştilor din România, a căutat permanent să relateze viaţa cu bunele şi relele ei. În ultima perioadă a colaborat cu Oglinda de azi din Câmpina şi cu Jurnalul de Breaza, articolele ei reprezentând un exemplu de profesionalism în meseria sa. A fost o fiică devotată şi iubitoare, o mamă excepţională, o soţie onestă şi credincioasă, o prietenă de nădejde, mereu săritoare, ajutând mulţi oameni dijn preajma ei.
