Știri

105 ANI DE LA MOARTEA LUI AUREL VLAICU

Se împlinesc astăzi
105 ani de la moartea celui mai mare pionier al aviaţiei române, Aurel Vlaicu,
care în 
încercarea de a trece Carpaţii la bordul avionului său,
Vlaicu II,  s-a prăbuşit la marginea comunei Băneşti. La
monumentul ridicat în memoria sa aici, s-au desfășurat și în acest an
manifestări care să omagieze dispariția marelui pilot și inventator.
În memoria lui,
Nicolae Iorga scrie la data de 23 septembrie 1913, în suplimentul „Neamul
românesc pentru popor”, articolul cu titlul „Moartea lui Vlaicu”.


„V-am pomenit şi altă dată de
acel îndrăzneţ fecior de ţăran român din Ardeal, care, prin iscusinţa lui
minunată, ajunsese a zbura, pe o maşină descoperită de dânsul, până în lumea
nourilor şi mai sus de dânsa. Ani întregi de zile, el a fost bucuria şi mândria
tuturor Românilor, cari-şi simţeau sufletele înălţate când îl vedeau despicând
văzduhul sus deasupra capetelor lor. Aveau şi alte neamuri zburători, dar al
nostru putea să le ţie piept tuturora prin anume însuşiri deosebite ale
născocirii sale.
Vlaicu cel ce se purta prin
ceruri rămăsese, cu toată minunea zborurilor sale, tot un flăcău tăcut şi
cuminte, fără umbră de trufie, vesel numai că l-a ajutat Dumnezeu să facă şi el
un dar, şi încă unul aşa de scump, neamului din care s-a ridicat.
Dar nici lui nu i-a fost dat
să-şi îmbogăţească viaţa cu descoperiri, nici nouă să-l putem păstra multă
vreme în mijlocul nostru. Deunăzi, fraţii din Ardeal îşi ţineau adunarea de
cărturărie, de «cultură», la Orăştie. Avea să se strângă acolo atâta lume
voioasă, între care şi mii de ţărani din satele vecine, asemenea cu tovarăşii
de pe vremuri ai inginerului celui învăţat şi meşter. Şi inima se zbătea în
Vlaicu când se gândea că, scoborând încet din slava cerului, după ce va fi fost
trecut peste vârfurile munţilor de hotar, se va lăsa la dânşii.
Data asta însă, cerul nu ni l-a
mai dat înapoi. Sufletul lui a rămas cu sufletele celor mari şi buni de pe
vremuri. Iar trupul fără suflare a fost găsit între sfărâmăturile aripilor
frânte.
Domn să fi fost şi n-ar fi avut o
înmormântare ca aceea ce i s-a făcut la Bucureşti. Regele poruncise a i se pune
pe piept o înaltă decoraţie, ministrul de Războiu a ţinut una din cuvântări, şi
ofiţeri, ostaşi, în număr mare, l-au petrecut până la mormânt. Iar zeci de mii
de oameni se uitau cu ochii în lacrimi cum se duce spre pământ rămăşiţa
pământească a celui cu gândul neînfricoşat.
Dar în fruntea tuturora stătea
ţăranul care l-a născut, şi după el fruntaşii tineri de la el de-acasă, din Binţinţi.
Şi fiinţa lor acolo dădea celor
mai mari şi puternici o învăţătură: aceea că dintre cei umili a fost lăsat să
se ridice şi acesta, ca pentru a răsplăti munca, dreptatea şi credinţa lor.
Nicolae Iorga,
Deputat al Colegiului al II-lea
de Prahova”.
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare