Un om cât veacul: „RĂZBOI ȘI PACE” PENTRU EUGEN LEMNARU

Motto: „Codrule, codruțule,/ Ce mai faci drăguțule?/ Că de când nu te-am văzut/ Multă vreme a trecut!” (Mihai Eminescu)

Versurile citate sunt începutul fiecărei conversații telefonice cu Domnul Colonel în retragere Eugen LEMNARU, pretextul întrebării adresate  subtil: – Ce mai faceți, domnule reporter? De la capătul firului – locuința venerabilului Veteran de Război Col. Eugen Lemnaru, situată în orașul Moreni pe strada Eroilor la nr. 29 – rimele eminesciene par ecoul sutelor de ani! Fiindcă d-l Eugen Lemnar împlinește – la brațul clepsidrei – 100 de ani de viață! Ofițerul luptător în Războiul II Mondial și artistul plastic Eugen Lemnaru, în pacea de-atunci încoace, s-a născut în ziua de 22 august 1921 în comuna Sălciile, așezare în sud-estul Prahovei.

Nostalgii omenești

Combatant în luptele de apărare a rafinăriilor Ploieștilor, în vara și toamna anului 1944 – an în care aviația inamică se îndrepta amenințătoare și către Câmpina cu „ținta ei roșie”, Steaua Română, să oprească alimentarea cu benzină și motorină a mașinii militare a lui Hitler, comandantul Bateriei Anti-Aeriene poziționate în această zonă, pe atunci, Colonelul Eugen Lemnaru și-a îndulcit nostalgiile după acele locuri, printr-o sinceră dorință de a mai trece pe unde s-a bătut pentru capturarea și scoaterea armatelor germane din urbea lui Moș Ploaie și, mai departe, spre Bărăgan, să revadă liceul„Tase Dumitrescu” din Mizil, școală în care, între 1933 și 1941, elevul Eugen Lemnaru a învățat carte!

Autoportret

Câteva pagini olografe, din care venerabilul a citit în fața sutelor de elevi și profesori, în aula Colegiului „Grigore Tocilescu”, în ziua de 17 aprilie 2015, când s-a aniversat Centenarul Liceului Tehnic „Grigore Tocilescu”, păstrează sentimente și stări cu profundă adâncime morală. Un pasaj: „Sunt colonel în retragere, veteran de război Lemnaru Ștefan Eugen, născut în anul 1921 în comuna Sălciile – situată la aproximativ 20 de km  sud de orașul Mizil. Raportându-mă la anul 1921, mi-aș permite a mă compara drept leat cu Majestatea Sa Regele Mihai și de ce nu, chiar și cu actuala emblematică vârstă a prestigiosului dumneavoastră locaș de cultură, purtând numele  istoricului, arheologului acad. Grigore Tocilescu. În 1933 am intrat prin concurs la acest liceu (atunci gimnaziu) absolvindu-l în 1941”. Pasionat de desen, după absolvire, urmând un an de muncă la Academia de  Belle-Arte, „m-am îndreptat către cariera armelor, fiind înălțat la gradul de sublocotenent după doi ani de pregătire la Școala Militară de Ofițeri Activi Infanterie, în Capitala țării”. Anii 1941-1944 au însemnat epoca de bărbăție și onoare pentru tânărul subofițer Eugen Lemnaru. Între artistul plastic care ar fi avut norocul să ajungă, de-ar fi lipsit războiul, și comandantul de baterii antiaeriene, a câștigat al doilea, România având un luptător dominat de adagiul „Patrie și Onoare”!

Ploieștiul 1944

Din „Jurnalul de front”al ilustrului nostru personaj, câteva rânduri: „Orașul Ploiești reprezenta și reședința de garnizoană a unor unități militare cu tradiție: Școala militară de Ofițeri Rezervă Infanterie R 7/I, R 32/I „Mircea cel Bătrân” distins în luptele de la Mărășești, Regimentul 9 Călărași, sediile Comandamentului Teritorial Prahova și al Comandamentului Corpului 5 Teritorial, al formațiunilor de pompieri, poliție, pază și Jandarmerie”. Un detaliu: „Camuflajul pe timpul nopții oferea bandelor de infractori prilejul de a jefui sistematic magazinele și casele părăsite”, „Orașul fiind părăsit – de frica bombelor – de majoritatea populației”. „Prinși și judecați sumar, erau condamnați – fără drept de apel – la pedeapsa capitală, de către Tribunalul Militar (procuror Manea)”.

Martor ocular

Tunurile antiaeriene din liziera militară nordică a Ploieștiului, comandate de Eugen Lemnaru, au țintit și în valurile de bombardiere engleze și americane, faimoasele B 32 – Hurricane, care luând în cătare coloanele de cracare ale rafinăriilor ploieștene, cu aceeași finalitate funestă loveau și în instalațiile „Stelei Române”. Tragerile au doborât, pe distanța Ploiești-Câmpina, numeroase astfel de avioane, echipate cu bombe care au distrus atât rafinăria cât și clădiri și vieți omenești. Trei din aceste fortărețe zburătoare „le-am vizitat”, doborâte pe prundul râului Prahova, cu ceata prietenilor din Călinești, în vara 1944.

Zile de front

28 august: „Imediat după ruperea coaliției cu Germania”, s-a instituit „Grupul Tactic Ploiești, alcătuit din efectivele subunităților B1/R32 I, B2 /R7 I și Divizionul 1/R9 Călărași”, cu „Sediul în clădirea Prefecturii, situată pe bulevard”. „G.T.P. trebuia să organizeze și să acționeze pentru apărarea circulară a orașului” și „Neutralizarea rezistențelor apărute în pădurea Păulești” – unde Comandamentul german fugise încă din 24 august, sub comanda generalului Kuderna, urmărind retragerea pe Valea Prahovei și Valea Teleajenului” . „Formațiunile de pază au trecut la dezarmarea pazei germane din uzine și rafinării, nu lipsită de incidente”. (…) „La ordinul colonelului Oprescu Spiridon, comandantul G.T.P. B2/R 7 I, maior Slăvescu Nicolae ocupase în zorii zilei de 24 august poziția de apărare constituită din trei căi de acces”. (…) Apărarea era organizată pe calea ferată Ploiești-Nord – Târgoviște și pe șoseaua Ploiești-Băicoi (Florești – n. red.), operată de Bateria 84/R7 A.A., comandant căpitanul Pârvu Ilie, rafinăria Xenia (Dero) și cimitirul Viișoara.

Trenul blindat

„Întâmplător – notează în Jurnalul său de front colonelul Eugen Lemnaru – am avut ocazia să-l observ de la mică distanță, sosind inopinat în jurul orelor 10, dinspre gara Buda, staționând pentru câteva minute între barieră și cimitirul Viișoara (cale ferată scoasă din uz, din care se mai vede azi un fragment in gardul Fabricii de ceramică – n. red.), la o distanță de aproximativ 100 de metri de P. C.” (…) Atât eu cât și comandantul plutonului 3, slt. Faust Septimiu, ne-am dat seama că avem în față un monstru de oțel înarmat. Era prevăzut cu două locomotive  de tracțiune (Diesel), față – spate, cu platforme cu tunuri A.A., mitraliere și vagoane în blindaj înclinat protejând integral roțile. (…) Deodată, în acalmia desăvârșită ce cuprinsese zona, au izbucnit rafalele de arme automate, de aruncătoare de mine executate în direcția bulevardului Ferdinand, azi Câmpinei, după care și-a continuat drumul spre Gara de Nord. Desigur, trageri de investigație și de intimidare”.

Stenicul haz regățean

Murind în lupte, ostașii români nu s-au predat, iar mulți ploieșteni se încumetau să cutriere ruinele, și să  mai și petreacă în localurile și grădinile de vară, după cum  povestește Carol Nicolae Debie în vasta sa „Cronică ploieșteană 1825-1974”: „Prin mahalale arzând, cotrobăiau mărginașii printre dărâmături, să-și găsească câte ceva din lucrurile lor, cotețele și orătăniile”. „Mulți răzleți se adăposteau în bunkerele „posturilor de ceață” – peste optzeci de astfel de gropi adânci betonate, în care soldații nemți și români păstrau butoaiele de acid pentru distribuitoarele de fum chimic… Erau și câteva restaurante centrale la care, dacă până la orele 10 – 11, nu se anunța alarma, începeau să sfârâie grătarele (…) La periferii (…) la Kiturugă, în Piața Sârbească,Tache Romcescu, acordeonistul, distra pe înfricoșații  clienți cu folclor de circumstanță (pe aria „Vine, vine primăvara”: „Vine, vine bombardieru, / Și dărâmă tot cartieru, / Urcați în camion la vreme, / Să scăpăm cu toții, Nene!”.

Viișoara și Feldwebelul

Ajunși în Ploiești (era joi, 20 mai 2021) în jeep-ul inginerului agronom Vasile Necula, absolvent 1967 al Liceului Grigore Tocilescu, traversăm Nordul ploieștean prin arealul în care au apărut edificii marcante, între care mall-urile „Metro” și „Carrefour”. Acum opt decenii, pe-aici bubuiau proiectilele bateriei de tunuri comandate de locotenentul Eugen Lemnaru printre bombele aruncate peste rafinăriile Xenia / Dero și Brazii de mai târziu. D-l Lemnaru povestește cu lux de amănunte, arătând și pe unde văzuse monstrul de oțel, trenul blindat – numit Albert – sau cum îl etichetează un distins istoric în lucrarea d-sale, „omida de oțel”. Apropierea de cimitirul Viișoara întoarce memoria  într-una din zilele de adevărat foc, trăite acolo. Glasul său de bronz deapănă o poveste sfâșietoare… „În ziua de 26 august 1944, aflându-mă cu trupa în zona cimitirului Viișoara, în jurul orelor 14 primesc din partea șefului Gării de Nord următorul mesaj: „Un ofițer german  mi-a solicitat tranșant cale liberă spre Băicoi (Florești – n. red.) a unui tren de marfă cu muniție însoțit de militari înarmați”. S-au luat de urgență măsurile impuse de situația creată: somarea opririi garniturii. După scurt timp, trenul apare înaintând încet, cu precauție, lăsând impresia parcă a ceva nedorit. Nesupunându-se salvelor de avertizare, câteva vagoane sunt incendiate. Provocându-se explozii, desantul surprins, intrat în panică, debarcă, fiind întâmpinat cu foc. În cimitir se angajează o luptă violentă, o adevărată vânătoare, cu toții adăpostindu-se după copaci, cruci și cavouri. Au loc comenzi, rafale, strigăte de spaimă și durere. Ca din senin se dezlănțuie un foc de arme automate și explozii de grenade. Apriga confruntare, de scurtă durată, se finalizează  în urma unui atac de flanc prin învăluire… Adversarul astfel încorsetat, capitulează depunând armele demoralizat și epuizat… Prizonierii au fost dezarmați… Deodată, din grup s-a desprins un sergent major (feldwebel) având fața scăldată în lacrimi. Înaintând spre mine îmi întinse o fotografie: „Meine  Frau und  zwei Kinder!” – „Soția  mea cu cei doi copii…!” După o respirație adâncă, îngândurat, dl Lemnaru revine… „Efectul a fost covârșitor, anihilând orice putere de a mai reacționa. A urmat o apăsătoare tăcere… Punându-mă de acord cu propunerea sublocotenentului Faust Septimiu, încălcând regulile severe, rigide în timp de război, am recurs la un subterfugiu, a cărui înțelegere cerea spirit analitic. De mare răspundere, hotărând să îndrumăm grupul spre pădurea Păulești. „Nein Rusland!, nein rusland”, șopteau mulți, cu disperare…!”

Mizilul anilor 41-21

Asemenea personajului proustian, venerabilul domn Lemnaru e în „În căutarea Mizilului pierdut”. Primul popas: Casa Condeescu – o clădire în stil roman, cu coloane și frontoane într-un coronament ideal, de templu. Partea de nord-est arată a grotă (stadiu în care consilierii orașului au lăsat clădirea să ajungă, fără să miște un pai care să protejeze clădirea istorică prin proprietarul ei, de pe la 1850). Este ascunsă de niște cortine funerare fâlfâind a la  Edgar Allan Poe și George Bacovia…! Privim trista locuință părăsită în deprimantă nerușinare, deși autoritatea are privilegiul proiectelor susținute cu banii UE acordați pentru păstrarea patrimoniului local! Dezolare și revoltă, alături cu d-l Lemnaru – vădit îndurerat de aspectul sălbatic al parcelei în perimetrul cărei dispare fabuloasa zidire a Mizilului de la mijlocul secolului al XIX-lea! Peste un sfert de oră avem onoare să fim primiți de doamna profesoară Viorica Ghețe, directoarea Liceului Tehnologic „Tase Dumitrescu”. Prilejul emoționează profund. „Aici, pe aici am fost elevul de acum 80 de ani… Parcă îl văd pe preotul profesor Gheorghe Jugureanu, directorul Liceului pe atunci Teoretic, căruia – transformat în Liceu Comercial mai târziu – i-a succedat profesorul Ciungan…!”. „În anul 1933 am intrat prin concurs, sub directoratul profesorului de latină Liviu Ciungan. Aveam internatul pe strada Mihai Bravu,într-un cadru istoric – Primăria și Moara lui Dorobanțu… Atmosferă sobră, bazată pe educație, disciplină, corectitudine, seriozitate în însușirea cunoștințelor, respectul absolut față de profesori. Abaterile nu se sancționau cu scăderea notei la purtare, ci cu excluderea din Școală, fără drept de apel!”

„Gazdele ne plimbă prin tot parterul clădirii. Schimbările în structura interioară au frânt ordinea sălilor de clasă, astfel că doar ce își mai amintește – peste 78 de ani – venerabilul domn Lemnaru, ne schițează clasa unde și cum a învățat. „Intransigența profesorului se impunea completată de conștiinciozitatea elevului. Învățătura acestuia se aprecia în fața Comisiei de Bacalaureat – examenul de însemnătate fundamentală, care se putea susține de doar trei ori, în situații deplorabile. Foarte rar se admitea repetarea ultimei clase!”

„Per aspera…”

Câteva fotografii împreună cu gazdele și o cafea oferită în confortabilul cabinet directorial s-a prelungit cu alte afective aduceri aminte… Doamna profesoară Viorica Ghețe lucrează aici din 2006, iar din 2017 este directoare. Conduce o școală cu 800 de elevi, pe filiera tehnologică divizată pe Servicii, Tehnic, Resurse Naturale și Protecția Mediului. „Îndrumat părintește de profesorul de desen Mihai Menzopol, în anul următor am mers la Belle-Arte București – dar, îndemnat de părinți, m-am pliat pe cariera militară. La finele celor doi ani urmați în Școala Militară de Ofițeri Activi – Infanterie, soarta m-a prins în evenimentele Războiului de-acum un veac”. Consacrându-se artist plastic, prin proiectarea monumentelor Eroilor din parcul orașului Moreni, ne-am plimbat pe Bulevardul Unirii. Musafirul își reamintea vechea Librărie, casa în care se rulau filme încă mute, apoi cu sonor, acompaniat de pian, locul unde era un pitoresc Chioșc, pe estrada căruia fanfara militară, sâmbăta distra cu muzica ei, damele și domnii ieșiți la înghețate și iarbă-verde! Peste pașii elevului absolvent din 1941 călcau pașii veteranului de Război, decorat cu Ordinul „Coroana României” și „Crucea comemorativă a Celui de-al Doilea Război Mondial”, pentru luptele la comanda Regimentului 7 Infanterie, în apărarea Ploieștiului, pentru luptele duse sub comanda sa, de Regimentul 1 Vânători de Câmp, în Cehoslovacia, unde a fost rănit la forțarea râului Hron…! Pașii se împleteau cu faptele – aurite aduceri aminte înscrise,  meritat, în istoria Armatei României! Vorba latinilor: „Per aspera ad astra” – „Pe căi anevoioase se ajunge la stele”!

Serghie Bucur