Dacă în primele cinci episoade am descris construcțiile ce păstrează miraculos elemente de la fondarea rafinăriei (1897), făcând-o astfel unicat mondial prin vechimea vestigiilor, în următoarele vom cunoaște pe rând cele mai spectaculoase clădiri și instalații din epoca ei de glorie internațională – cea a capitalului german (1903-1919). Atunci, în urma investițiilor Deutsche Bank, rafinăria a devenit cea mai mare și modernă din lume. Suprafața ei s-a întins către centrul orașului și s-a triplat în doi ani de zile, fiind construite baterii noi de distilare, o fabrică de parafină, un mare atelier și unități de rafinație.
Toate acestea consumau multă energie, astfel că principala clădire a rafinăriei, ridicată pe la 1904 în mijlocul noului areal, a fost o hală pentru marile cazane ce produceau aburul care punea în mișcare turbinele, pompele și motoarele din întreaga uzină – ea s-a numit Casa Cazanelor („Kesselhaus” în limba germană).
Având o suprafață de peste 2000 mp, era construită din cărămidă, în stilul arhitecturii industriale „Fin de Siècle”, cu un luminator pe coama acoperișului. Meșterii zidari italieni i-au înălțat și un mare coș de zid, adosat fațadei sudice, care domina orașul și devenise emblematic, supraviețuind războaielor și cutremurelor; din păcate, deși operă de artă inginerească, el a fost demolat cu o crasă ignoranță în ultimele decenii – partea principală chiar „în cinstea” împlinirii unui secol.
Casa Cazanelor a fost supraînălțată pe la 1925, când capătul de nord a fost destinat uzinei electrice, fiind extins și colțul vestic al clădirii; alte adăugiri au urmat până la Al Doilea Război.
La bombardamentele din 1943-1944 clădirea a suferit din nou avarii, colțul ei de nord fiind apoi refăcut în stil funcționalist; aspectul actual poartă cu el amprenta tuturor epocilor prin care a trecut această construcție masivă, considerată „inima” rafinăriei. Valoarea ei crește și prin cazanele, mașinile cu abur sau turbinele interbelice rare pe care le păstrează la interior. Interesant este nivelul de călcare interior, mai coborât față de cel din jur.
Mădălin Focșa (master în istorie – patrimoniu cultural)
Tel. 0722.560.566; E-mail: madalin.focsa@gmail.com
Episodul 7: FABRICA DE PARAFINĂ (clădirea principală)
Cred ca si acum,dacă ar auzi-o,sirena de la Casa de Cazane a Rafinariei,cu al sau șuierat puternic si înfundat,ar starni nostalgia multor campineni.Nu stim exact,dar ea s-a uzit,de trei ori pe zi,timp de 100 de ani(poate)pe vaile acestui areal,de unde veneau,pe jos,pe biciclete,în carute,în masini,muncitorii la fiecare schimb.Ea dadea ora exactă,pentru inceperea lucrului,pentru toată lumea din oras.La „Uzina Electrică”(unde se află turbina din imagine)erau lucratori cu o tinuta aparte,de parcă spiritul german s-ar fi mostenit din generatie in generatie.În casa propriu-zisă a cazanelor,dacă intrai,te speriau,într-un fel,vuetul marilor arzatoare,ale caror flacari duduiau printre tevile cuptoarelor producatoare de abur de înaltă presiune,care iti dadeau senitmentul de maretie,pentru ca te aflai langă o asemenea tehnologie.
-țevile cazanelor si nu cuptoarelor.Acestea din urmă erau la instalatiile de rafinare.
P.S. cu info recentă: Refacerea funcționalistă a colțului de nord a avut loc în perioada septembrie 1943 – aprilie 1944 (deci înaintea marilor bombardamente din 1944), după proiectul arhitectului bucureștean Nicolae Săvulescu (diplomat la Belle Arte în Paris și autor, printre altele, al bisericii mânăstirii Dervent din Dobrogea).
Erată: te speriA; țevile CAZANELOR producatoare de abur.