CulturăReportaje

În secolul trecut, noiembrie 1926 a ascuns tentativa de asasinat asupra lui Bâzu Cantacuzino

Predoslovie
Mihail G. Cantacuzino și Maria Rosetti – Tescanu (Maruca), părinții lui Constantin (Bâzu) Cantacuzino

Maria Rosetti-Tescanu – căsătorită Maria Cantacuzino (26.11.1898), recăsătorită Maria Cantacuzino – Enescu (7.12.1937), pictată drept Arhanghelul Gabriel, de Regina Carmen Sylva, pe pergamentul unei Evanghelii păstrate la Curtea de Argeș, mângâiată de Regina Maria a României, Maruca, frumoasa și inteligenta descendentă din familia Dumitru Rosetti-Tescanu, discipol al filosofului Vasile Conta, și Alice Jora – s-a născut pe 17 iulie 1879 la Tescani/ Bacău și, după o viață extrem de tumultoasă, s-a stins departe de ținutul părintesc și de țara natală, în ajunul Crăciunului 1968, pe 22 decembrie, într-un hotel din Elveția.
UMBRE ȘI LUMINI – AMINTIRILE UNEI PRINȚESE MOLDAVE, memorii apărute în anul 2000 la editura Aristarc, în Onești, îngrijită de scriitorul C. Th Ciobanu, prefac cititorul într-unul de fulminant roman, prin dramatica desfășurare a vieții acestei mari doamne a Belle-Epoque vertical străbătute. Iubită de Mihai (1864-1928), fiul mare al Nababului – Gheorghe Grigore Cantacuzino (1834-1913), are cu acesta doi copii – diamantele vii ale existenței sale: Alice (1899-1979) și Constantin (1905-1958), aviatorul de mai târziu supranumit Bâzu, de puștimea care îl primea/ îl saluta pe izlazul din sudul satului prahovean Florești, zburând cu biplanul său, al cărui motor „bâzâia” în înaltul ceresc.

„Prințul înălțimilor”

O astfel de titulatură îi conferă aviatorului CONSTANTIN (BÂZU) CANTACUZINO, în cartea lor de tip Album, Alexandru Armă și Dan Antoniu, editura Vremea, colecția Aristocărți (2017), lucrare ingenios alcătuită din relatări documentate, fotografii și descrieri inspirate de personalitatea lui, super-complexă și nespus de curajoasă. Se născuse în 11 noiembrie 1905, ramură din arborele cu rădăcini adânci în istoria poporului român, domnitorii Șerban Cantacuzino (1634-1688) și Ștefan Cantacuzino (1675-1716), cu urmașii galonând pentru totdeauna Istoria României: Stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-1716) și Spătarul Mihai Cantacuzino (1640-1716).

Exil și misiune

Adolescentul cu trăsături de Rajah Constantin Cantacuzino, același cu Titel și cu Bâzu – oricare din aceste apelative, familiare în casa Marucăi – s-a îndrăgostit de o jună atât de frumoasă, încât febrilul proaspăt bacalaureat, zor nevoie, o vrea de soție pe tânăra vestală. Insistențele lui se izbesc de refuzul babacului – el însuși un amorez de proporții, pasiunea pentru femei lăsându-l fără viață într-o zi de august 1928, într-o curbă pe drumul cu parapeți spre Călimănești. Scandalurile se țin lanț până în clipa în care papa îi poruncește să plece la moșia de la Florești, pentru a o administra o vreme (un fel de exil) – prilej să îi dezvolte aptitudinile de proprietar al palatului Micul Trianon, știind, totuși, că îl dedicase Alicei. „ – Eu, la Florești, ca un călugăr la mănăstire? Jamais!!! Eu mă-nsor și apoi plec acolo, ba nu, la Tețcani, că acolo mă simt eu eu! Știi că nu-mi place Floreștiul!”; „ – Ba te duci acolo, băiete, ai înțeles? Bagajul și mașina să pleci unde-ți ordon, sunt gata! Ești bacalaureat și fiul ministrului de Justiție, cum îți permiți prostia asta cu însurătoarea? Nu te lua după mine, o femeie costă scump, tinere!”

Constantin (Bâzu) Cantacuzino

Tatăl său, Mihai Cantacuzino, își pusese cenușă în cap la 19 ani. El se însurase cu Maria Rosetti Tescani, într-o grabă care avea să-i dăuneze mai târziu, prin adulterul cu sora Marucăi, Nelly, separându-i pentru totdeauna în viața intimă abia începută. Spicuitul tată, ministru cu mustăți „în furculiță” și guler tare, exigent și diabolic, poruncește între patru ochi, șefului garajului personal, să se facă luntre și punte, să-i fure urgent și să-i ascundă Auburn-ul 35 Cv, pe care Constantin tocmai îl primise cadou cu ocazia luării BAC-ului, jubileul de 16 ani. Gestul ocult reușește, dar Constantin, furios și jignit, i-o suflă „hoțului” de sub nas, și mai pornit să facă pasul cu amoreza lui. Limuzina de nuanță bej zbură cu suta pe oră încotro năzuia zelosul Apollo cantacuzin. Loviți în vanitățile lor, Mihai, șeful garajului și boierul pus să-i păzească bolidul, se întunecară cu toții de ciudă. Colac peste pupăză, Mihai Jora – muzicianul pianist și compozitor celebru peste ani, vărul distinsei Maruca, ironiză situația, sugerând, cu ocazia unui prânz al întregii familii, să trimită focosului nepot și fiu o telegramă de… felicitare pentru subtila recuperare a elegantei sale mașini. Ambiția ministrului-tată capătă forma impusă cazon: Titel/ Constantin se cantonează într-un pavilion cu etaj, amenajat special, „regește” scrie mama lui, de servitorii îndrumați de Maruca, în perimetrul edilitar de pe moșia Florești.

Du-te – vino între Capitală și Florești
Micul Trianon (1987). Foto: Facebook/ Domeniul Cantacuzino Florești

Presimțiri încă neelucidate de Maruca, cu bătaie lungă și în inimile Alicei și a soțului acesteia, plecați o vreme în Moldova, împing toate aceste ființe spre domeniul de la Florești, unde Micul Trianon abia fusese acoperit cu solzi de aramă și mobilat stil Biedermeier. Nababul (împreună cu soția lui, Coana Ecaterina, nașii de cununie ai Regelui Carol cu Elisabeta, 600 de invitați în saloanele somptuoasei Case cu Lei, din Calea Victoriei, Muzeul George Enescu) închisese socotelile cu viața lui doldora de leii-aur pe 23 martie 1913, răpus de o pneumonie galopantă. Doamna Ecaterina, văduvă, prelua grijile și îndatoririle familiei lovite de încă o moarte (după ce pierduse gemenii Ștefan și Drăghici (1879-1884), uciși de o dizenterie violentă); moartea uneia din fiicele ei, Irina (1869-1906), exterminată psihic de aventurile deșănțate ale soțului său, un Crețulescu destrăbălat. Divorțul amiabil, de Mihai, moartea socrului și a Irinei împovăraseră amenințător sănătatea Marucăi, pe care i-o amplifică divergențele între Mihai și Constantin. Pe o furtună groaznică, într-un Crysler imperial, Maruca aleargă spre Florești, pentru a-și revedea fiul – strivit, simțea, între rigorile administrării moșiei și viforul sentimental pentru femeia dorită cu orice preț. Pe porțile mari ale domeniului – cu monograma nababului G.Gr.C. în dantelăria de fier forjat – intrase ceva mai devreme, într-o superbă 60 Cv Vox-Hall, Alice și Mihai Sturdza, primul ei soț. Doica Alicei, Doda, o sfătui să plece imediat spre Capitală, noaptea fiind propice bandiților la drumul mare. Presiunea duce la îmbrățișarea lui Titel, sfătuit în șoaptă să evite forfota jandarmilor veniți să captureze grupul „delincvenților” de la Măgureni”; dacă se va afla față-n față cu ei, să se arate milos, îngăduitor.

Cale întoarsă

Însoțită de o misterioasă domnișoară P., „cu privirea șașie”, Maruca se înspăimântă la auzul spuselor acesteia – cum că izbucnise o revoltă a țăranilor în Măgureni, că aceștia chiar înconjuraseră domeniul spre a-l ataca și jefui în noaptea care tocmai se lăsase. Șoferul știa slăbiciunea d-rei P. pentru făcut oul cât boul și, la insistența apăsat repetată a Marucăi, acesta viră înapoi, spre Florești. Omul calmă situația cu părerea potrivit căreia e mai bine să oprească la Prefectura de poliție din Ploiești pentru a primi ajutorul adecvat dramaticei împrejurări. Sculat din somn, mai-marele Poliției Ploieștilor o lămuri pe Maruca simplu: nu de revolta țăranilor este vorba, ci de o mână de hoți – „Evadați recent de la Ocnele Mari, Doamnă!” – pe care îi filaseră în demersul preconizat să atace moșia Cantacuzino. Uimire, șoc, bombă! Parcul Cantacuzino fusese deja împânzit de domnul prefect cu 15 jandarmi înarmați cu carabine cu gloanțele pe țevi. Pielea găinii pe brațele de fildeș ale Marucăi, podoaba capilară ca de siernă, sârmă, de frica primejdiei în care îl vedea pe Constantin. Vijelia cumplită de la Buda încoace a făcut-o să ignore ploaia și întunericul sub care frânară la porțile conacului. Încă de la șoseaua națională, Maruca, prefectul și domnișoara P. (căreia acum Maruca înclina să îi dea dreptate pentru adeverirea celor spuse), cu toții auzeau împușcături aduse de suflul vântos al ploii. Rărirea pocnetelor și stingerea ecoului lor lugubru îi dădu senzația că atacatorii desigur fuseseră prinși, poate și uciși careva dintre ei, cu alte cuvinte, jefuitorii au căzut în cursa întinsă de plutoanele înarmate ale domnului Prefect de poliție!

Șocul vecin cu infarctul

În drumul spre moșia Cantacuzino, mașina în care se afla Maruca, domnișoara P. și șoferul opri – toți mirați de lumina pâlpâitoare prin geamurile aburite ale clădirii Primăriei. Presimțirea bruscă în inima prințesei de la Tescani izbucni în porunca țipată de ea: – Oprește!… Trei trepte urcate, păși fără a le atinge, ușa dată într-o parte și… scenă aproape funerară! Constantin ședea pe spate, întins sub un cearceaf pătat de sânge… La căpătâi mocnea un muc de lumânare sfârâind sinistru! Junele zăcea în veghea unuia din trimișii prefectului, care, jumătate adormit, luă poziția de drepți și raportă în tonul vinei de care se simțea apăsat de-a dreptul: „- Domnule Prefect, prințul a fost doborât!”. Lesne de văzut cu ochii minții o Marucă zdrobită de durere, năucită de gândul aproape sigur al morții scumpului ei fiu, deruta între iluzoria convingere că bandiții erau deja prinși și reala imagine a fiului ei răpus de gloanțele trase în răufăcătorii acum puși la arest ori uciși de armata prefectului… Sublimul său viitor Bâzu, Constantin, Titel (diminutivele uzuale în limbajul matern al debusolatei femei care privea pierdută la „zeul” său) respira în aerul viciat de acid fenic și iodoform, în puzderia de ligheane și căldări cu substanțele contra infecției, poate chiar a târcoalelor date de moartea încă departe de chipul bronzat al tânărului „Rajah” Cantacuzino! Umbra de familială încurajare o îndreptă spre Maruca, în vorbe de încurajare, neobosita doică Doda…

Misterul rămas mister

Pretextul cu evadații de la Ocnele Mari s-a volatilizat de la sine. În planul de pază și primire cu foc deschis a acelor „Evadați de a Ocnele Mari” – hoții inventați, Constantin ocupase un loc anume, spre care, perversă stratagemă, gloanțele celor 15 polițiști să se îndrepte la sigur și astfel să îl omoare „din greșeală”. „… o tentativă de asasinat asupra tânărului prinț, din partea jandarmeriei din Ploiești, desemnată să-l apere pe el și casa lui, de niște răufăcători inexistenți. Pură invenție această afacere cu bandiții! O manieră de a da alt aspect unui plan criminal, despre care nu ni s-au dat niciodată explicații și al cărui autor ne-a rămas necunoscut până azi”, mărturisește Maruca în AMINTIRILE ei (pagina 254). Atunci, Bâzu a scăpat ca prin minune.

Mârșăvie dusă la paroxism

Surprins de rafalele îndreptate asupra sa de aproape și încercând să scape teafăr, Constantin Cantacuzino cade lovit de un cartuș trecut pe deasupra plămânului său stâng. Văzând că „ținta” lor trăiește, să escamoteze crima, plutonul asasin „s-a dus în gara Băicoi (denumirea gării Florești, în anii interbelici – n.r.) unde au ridicat vreo doisprezece țigani pașnici care așteptau răbdători pe peron, cu desaga pe umăr, trenul pentru Moreni (linie activă Florești – Moreni, până în 1946, când a fost scoasă din traseul vechi de 50 de ani și trimisă la Salva-Vișeu, pentru arealul minier, văzută în filmul „Răsună valea” – n.a). Neînțelegând nimic din ce li se întâmpla, îngroziți de rolul de bandiți pe care erau puși să-l joace pentru ochii noștri, nenorociții – muncitori în petrol, de fapt – mărturiseau călăilor lor, în fața personalului de la castel, tot ceea ce voiau ca ei să mărturisească. Se recunoșteau vinovați de toate crimele inimaginabile pe care îi puneau să le spună cu lovituri de măciucă și cu lovituri de pumn și cizmă, în burtă și în cap. Justiția de la noi… (…) Această procedură barbară avea loc în fundul curții, la grajduri. M-am smuls din intensa contemplare a somnului fiului meu pentru a mă duce să opresc supliciul, dar au luat-o de la capăt, cu și mai multă violență, de cum m-am întors lângă rănit” (pagina 255).

Timbru matern diamantin
Aviator militar de elită, luptând în al Doilea Război Mondial, Bâzu Cantacuzino a murit la vârsta de 52 de ani, în Spania, acolo unde se stabilise după război

„Luminiș. 19 septembrie 1941”. Portretul lui Constantin/ Titel/ Bâzu creionat de nobila lui Mamă, Maruca Cantacuzino-Enescu în AMINTIRI. Chipul fiului său sosit la vila unde ea deja locuia împreună cu George Enescu (căsătorită cu marele muzician, împotriva opoziției fiicei sale, Alice): „Este chiar el, Doamne? Cine este aici, în fața mea,, strălucind ca un soare negru, de o frumusețe întunecată și ardentă? Este el… (…) Avionul lui?… Un mic punct negru pe care gândul meu se fixează hipnotizat, care planează, se rotește în jurul lui în azur sau pe furtună, ca vulturii”! (pagina 242).

Serghie Bucur

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare