Câmpineanul Valentin Cristea a supraviețuit 7 ani în închisoarea condusă de torționarul Vișinescu

Valentin Cristea are 91 de ani și o minte ascuțită ca a unui tânăr de 19. Câmpineanul și-a păstrat nu numai capacitățile mentale intacte, ci și calitățile de gentlemen, fiind atent la ziua din calendar și oferind din inimă un mărțișor cu această ocazie.

Și totuși, Valentin Cristea nu a avut o viață ușoară. Ba chiar deloc. A făcut 7 ani de închisoare în timpul comunismului, în perioada cea mai frumoasă a vieții sale.
A fost închis la 25 de ani, iar regimul pe care l-a îndurat a fost unul de izolare extremă.
Să te bucuri de o plimbare sub cerul liber într-o zi frumoasă cu soare. Să mânânci o mâncare bună seara, cu prietenii. Să-ți vizitezi părinții în weekend sau să mergi în vacanță. Toate acestea și altele, în plus, i-au fost furate lui Valentin Cristea. Câmpineanul și-a petrecut cei 7 ani în celule de izolare, mici, întunecate, fără a avea vreun tovarăș de suferință. Mai mult decât atât, nu avea voie să discute cu cei din celulele vecine și nu a avut acces la creion și hârtie, darămite la cărți sau la alte activități de genul acesta. Era un lux și ieșitul afară, iar atunci când era scos în curte, 15 minute pe zi, nu avea voie să privească cerul.
A fost dus la temuta închisoare Malmaison București, apoi la Ocnele Mari, Văcărești, Jilava și în cele din urmă la Râmnicu Sărat, incintă aflată sub conducerea torționarului Alexandru Vișinescu, condamnat ulterior la 20 de ani pentru crime împotriva umanității. Dar cum a ajuns Valentin Cristea, un om care lucra pentru Securitate, în poziția de a face închisoare?

Din ofițer de Securitate, în deținut politic

Valentin Cristea s-a născut pe 5 iulie 1930, la Comarnic și a absolvit Colegiul Național Nicolae Grigorescu din Câmpina. A urmat apoi cursurile Politehnicii București, devenind astfel inginer electronist. Mărturisește că la absolvire, în 1953, a fost recrutat de Securitate și, deși s-a opus cu încăpățânare să lucreze pentru ei, până la urmă nu a avut încotro. „M-au dus la un birou unde un ofițer în haine civile mi-a propus să semnez un contract. M-au sfătuit să nu refuz, că s-ar putea să am greutăți, să ajung prin Moldova pe la nu știu ce fabrică de rumeguș. Vreo două ore a durat acest dialog, eu încercând să bat în retragere. Până la urmă a trebuit să accept și, de acolo, cu o mașină m-au dus la ieșirea din București, la o vilă unde Securitatea avea un fel de laborator de cercetare în electronică. Și am devenit ofițer de securitate, cu gradul de locotenent“, își amintește el. Însă, evident, acel laborator avea niște scopuri bine stabilite, dincolo de știință. „Pentru ei electronica însemna ascultarea telefoanelor, filajul pe stradă, cu mașini, operațiuni pe care le face un serviciu secret într-o țară ca a noastră“, precizează Valentin Cristea. Doi ani mai târziu, cariera lui a luat o turnură neașteptată fiind închis la vârsta de 25 de ani și acuzat de colaborare cu un activist împotriva regimului comunist. „La închisoare am ajuns fiindcă aveam o mătușă care împreună cu partenerul ei de viață (n.red. Dumitru Silișteanu) se constituise într-un grup de rezistență anti-comunistă. Îi zicea comitetul doi. Partenerul ei mă trăgea de limbă când mă duceam duminica la casa părintească, la Comarnic, iar eu îi mai spuneam din ce făceam – divulgam din secretele Securității. Nici astăzi nu știu cum au fost ei doi filați, dar veneau și se întâlneau cu mine la București. M-au filat până la urmă și pe mine. Ei făceau manifeste și le răspândeau ba în București, ba în Brașov sau în alte localități mai mari“, povestește Valentin Cristea. Pe baza acestor suspiciuni, tânărul inginer a fost arestat de doi generali importanți: Evghenie Tănase, ministru adjuct al Securității și generalul-maior Naum, şeful cadrelor în Securitate. A fost dus la Malmaison, o închisoare a Securității din București, unde a continuat ancheta. „Un ofițer mai tănăr, îmbrăcat în civil, a încercat să stoarcă de la mine tot ce a putut, amenințându-mă, dar nu am fost bătut“, povestește el. După vreo două luni, a fost dus și la tribunal, unde Cristea a dat dovadă de o notă de curaj datorită căreia a câștigat simpatia judecătorului și a primit pedeapsa minimă: cinci ani de muncă silnică. Însă detenția a însemnat mai degrabă un regim de izolare extremă. „Am fost dus înapoi la Malmaison. Apoi, după un oarecare timp, am fost scos și băgat într-un turn de izolare, cu câteva celule, mici, unde era întuneric și nu aveai loc să pui o masă. Era un pat și faimoasa tinetă (n. red. putină mică pentru colectarea și transportul materiilor fecale), care echipa celulele pe vremea aia. Am bănuit de ce m-au ținut acolo, fiindcă la Râmnicu Sărat nu erau locuri libere“, explică el. Când, în cele din urmă a ajuns și la Râmnicu Sărat, a fost aruncat tot într-o celulă de izolare, la etaj, la numărul 36. „Aveam ca vecin un fost lider comunist, Vasile Lupu, care a intrat în conflict cu Ceaușescu. Dar lui îi dădeau ceva de făcut, auzeam piese de șah. Nu aveam contact cu el pentru că era supravegheat“. După multe alte luni de izolare, care au trecut cum doar Valentin Cristea a trăit pe pielea lui, tânărul inginer a fost dus la o rejudecare în București, la un tribunal militar. „Un puști mi-a dat la repezeală 7 ani de închisoare pe loc pentru că pedeapsa de cinci ani a fost prea mică“, spune el zâmbind, făcând acum ușor haz de necaz. Credeți oare că la judecată i-au cerut părerea în vreun fel? „Ce să mă-ntrebe? Știa de la colegii lui de sistem ce are de făcut“, adaugă Cristea.

Patul din beton, meniul de închisoare și „tusea Morse“

Izolarea extremă prin care a trecut câmpineanul este de neimaginat pentru mulți dintre noi. Să numeri clipele care se scurg. Să stai într-o permanentă așteptare. Să ți se interzică orice formă de comunicare. Și multe altele! „Nu aveai voie sa stai pe pat decât când se dădea stingerea la ora 10.00, se bătea o toacă, iar la 6.00 dimineața trebuia să sari din pat și să stai toată ziua în așteptare. Nu aveam creion, hârtie, doar o cană de apă și faimoasa tinetă pentru necesități“.
Bineînțeles, meniul de la închisoare era și el unul special. „Mâncarea era arpacaș, varză și o dată pe săptămână fasole. Din când în când, se mai găseau printre ele bucățele de piele de animale, ce rămânea de la abatoare, că nu le lua de la supermarket pentru noi“. În cei 7 ani de închisoare a slăbit 20 de kilograme, dar mintea nu i-a fost afectată și nici bunătatea. Însă este uimitor faptul că Valentin Cristea, la 91 de ani, încă mai are puterea să spună toate aceste lucruri dureroase cu zâmbetul pe buze. Ba chiar are și simțul umorului, făcând mici glumițe pe alocuri. „Vă spun eu cum am făcut față – prin alfabetul Morse. Să trăiască Morse! Am ajuns și la Jilava unde m-au ținut singur un timp până când, la un moment dat, m-am trezit cu cel din comitetul 3 de rezistență, partenerul mătușii mele, care fusese închis la Aiud. Acolo învățase Morse și m-a învățat și pe mine. Bineînțeles că eram supravegheați, aveau microfon băgat în perete, erau tehnici multe. Într-o seară am fost luat de la Jilava și dus la Râmnic, unde am ajuns în celula nr. 2. Dar acum m-am întors înarmat, aveam acest alfabet care era o posibilitate de comunicare prin ciocănit în perete, în stânga și în dreapta“, spune el însuflețit. Dar această comunicare nu era deloc ușoară, întrucât deținuții erau permanent supravegheați de gardieni printr-o lucarnă, un mic „ochi“ în ușa închisorii. „După un timp, ca să văd ce mișcare e, am ciocănit în peretele din dreapta mea, la celula 3 și mi-a răspuns Jenică Arnăutu, fusese luptător în munți, împotriva Securității. El vorbea perfect germana și fusese ofițer de legătură cu armata germană cât am fost noi aliați cu nemții. Am avut în felul acesta un prim prieten la Râmnicu Sărat. El îi știa pe toți din închisoare, avea o găurică în ușă prin care îi vedea când îi scotea la plimbare. El mi-a spus cine e și la celula 1, am ciocănit și acolo și în felul acesta am avut două relații cu care comunicam. Ne povesteam durerile, aventurile din timpul războiului. Ulterior a apărut și al treilea prieten care era deasupra mea, amiralul Măcelaru, ofițer de marină. Și el știa Morse. El îmi răspundea tot prin perete“, povestește cu drag Valentin Cristea. Bineînțeles că toate aceste „activități“ nu au rămas nesancționate. Inginerul a fost pedepsit de două ori pentru ciocănit în perete. Mai întâi trei zile de pedeapsă, iar apoi, pentru că a recidivat, i-au dat cinci zile. „Îți scotea patul din celulă, cu tot cu salteaua de paie, perna din paie și pătura. Mâncare două zile nu căpătai, decât un singur castron de apă caldă pe zi, abia a treia zi aveai mâncarea obișnuită care se dădea la toți deținuții, ce se nimerea. Diabolic!“, punctează el.
Și totuși, în ciuda sancțiunilor și a problemelor, inimosul Valentin Cristea a găsit o modalitate de a comunica, ba chiar a și inventat una – tusea Morse, pe care o folosea atunci când nu a mai putut ciocăni în perete. „Când se îngreunase sistemul de comunicare prin perete, m-am apucat să comunic codificat tot prin alfabetul Morse, dar tușind: punctul – o tuse scurtă, linia – o tuse lungă. Ce puteam să le spun? De regulă le uram sănătate, noroc, le dădeam curaj celor mai în vârstă, erau acolo Coposu, Diaconescu, Mihalache, care era bătut frecvent“, amintește el.
Să nu uităm că omul, în genere, este o ființă socială, iar nevoia lui de comunicare a trecut de frica pedepsei. Să stai 7 ani între patru pereți strâmți, care îți dau impresia că vin peste tine, fără să ai nicio legătură de comunicare cu vreo altă persoană, este poate o pedeapsă mai mare decât orice sancțiune, chiar și într-un regim autoritar, cum a fost cel comunist, care nu a dat dovadă de milă.

Nu și-a mai prins părinții în viață

Una dintre cele mai triste amintiri ale lui Valentin Cristea este cea legată de moartea vecinului său de celulă, Jenică Arnăutu. Acesta avea ulcer și a solicitat un regim fără sare, însă nu i s-a aprobat. Atunci deținutul a intrat în greva foamei și în mai puțin de o lună s-a stins. „Îl hrăneau în mod barbar. Mi-a povestit cum îi băga un furtun prin care îi turna un lichid, o dată pe zi. Și după vreo două săptămâni s-a terminat. În acea noapte, coșul de la soba mea, pentru că ne dădeau seara câțiva cărbuni să facem un foc care se stingea după două ore și era frig ca afară… așadar coșul mi-a luat foc. A fost un semn. Arnăutu mi-a semnalat că sufletul lui a plecat dintre noi“, povestește Cristea cu amar.
Câmpineanul nu a fost niciodată curios să-și vadă dosarul de la Securitate și toate informațiile pe care le-au strâns ofițerii despre el. „Nu am fost curios și nu știu dacă mi l-ar fi dat, poate după Revoluție, cât au fost ei la putere nici n-a fost vorba să vezi așa ceva, era strict secret“, spune el acum.
Deși a fost închis într-una dintre cele mai temute închisori ale Securității, cea din Râmnicu Sărat, aflată sub comanda torționarului Alexandru Vișinescu, Valentin Cristea mărturisește că nu prea a interacționat direct cu acesta. „Pe Vișinescu îl vedeam o dată pe an, când venea un procuror desemnat să facă un control, să vadă cum merge închisoarea. Cei doi intrau din celulă în celulă, iar procurorul se mai uita pe perete, se știa că la Jilava se mai zgâria pe pereți cu câte un cui pe care îl găseai. Nu comunicau cu noi, deținuții. Noi aveam legături doar cu gardienii și ofițerii de serviciu“, explică el.
Dar tot acest calvar s-a terminat după cei 7 ani și, într-o bună zi, au venit și l-au scos din celulă. „M-au dus într-o cameră mare și mi-au adus hainele mele, care erau la magazie. M-am schimbat de hainele vărgate, m-am îmbrăcat, m-au dus la un birou unde am semnat ceva, nu-mi mai amintesc, probabil de ieșire, și mi-au dat drumul pe poartă să plec unde oi știi. Nu mi-au pregătit niciun Cadillac pentru plecarea acasă“, spune el, în glumă.

Valentin Cristea știa că părinții lui se mutaseră în Florești, într-una din locuințele de serviciu ale CFR-ului, unde lucra tatăl său. „Am ajuns seara târziu la biroul șefului de gară, i-am spus cine sunt și parcă i-am dat cu un ciocan în cap. Știa de mine de la părinții mei, erau prieteni. M-a dus la el acasă unde avea niște oaspeți. Știu că era un televizor și am văzut pentru prima dată o farfurie zburătoare pe ecran. Mi s-a spus că părinții mei nu mai sunt. Tatăl meu fusese bolnav de ficat și murise și mama – a avut ceva la cap, o complicație. Nu i-am mai găsit. Rămăsesem singur“, își amintește el cu emoție. Tânărul inginer a locuit o vreme în locuința unei mătuși de la Florești, mama verișoarei sale mai mici, care acum are grijă de el. „Am șomat. Am stat la ei. Unde era să mă duc? Nu aveam serviciu, nu aveam nimic“, adaugă el, cu un nod în gât.
Însă securiștii nu l-au lăsat în pace nici după ispășirea pedepsei. Au început să-l viziteze ca să-i propună diverse locuri de muncă, inclusiv la fabrica de cauciucuri, actualmente Michelin. „Am refuzat. Eu sunt electronist, ce să fac eu cu cauciucurile alea? Am refuzat cu încăpățânare, cu tot riscul, pentru că era un risc să te cerți cu ei. Până la urmă au abandonat, m-au lăsat în plata Domnului“, detaliază el.
Ușor, ușor, viața lui Valentin Cristea a început să intre pe un făgaș normal. Tânărul inginer a revenit la Câmpina unde și-a reîntâlnit foști colegi de liceu care lucrau la Institutul de Cercetări pentru Foraj și Extracție. „I-am chemat la poarta Institutului, s-au bucurat să mă vadă și au intervenit la director să mă angajez acolo. Și directorul mă cunoștea, am urmat amândoi același liceu, îl chema Aldea. S-a dus la Securitate și a cerut aprobare să mă angajeze și așa am lucrat aici ca inginer“.

Valentin Cristea a cunoscut-o apoi pe soția lui și și-a construit o casă în Câmpina, chiar în apropierea Casei de Cultură „Geo Bogza“. Nu are copii, o alegere pe care a făcut-o în mod conștient. „Am considerat că e riscant în regimul ăsta să mai ai și copii“, argumentează el. Însă a făcut tot ce a ținut de el ca să fie un bun inginer. S-a documentat în domeniul petrolului și a urcat treptele carierei până la cel mai înalt nivel. „Am ajuns, din simplu inginer, un cercetător, un titlu mai înalt. La un moment dat ajunsesem la același grad ca directorul – cercetător principal 3. Mi s-a mai ivit ocazia să mă remarc cu ocazia Congresului al X-lea la nivel mondial în petrol care s-a ținut la București, la Sala Mare în Piața Palatului. Și pentru că din Institut eu eram cel mai poliglot, adică mă descurcam foarte bine în franceză, engleză și puțin în germană, am fost numit secretar științific al acestui congres“, amintește el cu nostalgie. După 30 de ani de muncă în Institut, s-a pensionat, dar a rămas același împătimit cititor al cărților.

Revoluția a avut vreo funcție eliberatoare pentru el?

A îndurat multe în timpul comunismului și, chiar dacă regimul i-a răpit 7 ani din viață, el nu-i condamnă pe asupritorii săi. Ba chiar remarcă faptul că Revoluția noastră a avut loc la 200 de ani distanță de Revoluția franceză, din 1789. „Nu știu dacă a eliminat comunismul în totalitate (râde). Poate că mai sunt unii care îl păstrează în inimă. Eu sunt împotriva violenței, execuția lui Ceaușescu nu mi-a plăcut. Dacă stați să analizați, toți liderii autoritari nu au murit bine, Napoleon a fost exilat pe Sf. Elena, o insulă pierdută în fundul Atlanticului, Moussolini în Italia a fost linșat de populație, l-a omorât lumea pe stradă, iar Hitler a murit intoxicat, otrăvit, sinucis în subteran în Berlin. Deci nu e bine să fii niciodată chiar în vârf“, punctează el.
Nu poartă ranchiună regimului comunist, dar simte că nici democrația nu este înțeleasă pe deplin. „Etimologic, democrație înseamnă puterea poporului. Dar poporul, știu eu dacă are putere? N-are pregătirea necesară, nu toți din popor sunt capabili să exercite o putere oarecare într-o țară“, concluzionează el.
În ciuda izolării extreme îndurate în cei 7 ani, câmpineanul și-a păstrat umanitatea, decența și sufletul neatins de toate ororile prin care a trecut.

R.A.I.

Interviul cu Valentin Cristea îl puteți urmări în cadrul emisiunii „Interviurile Oglinda de Azi“, găzduită de canalul nostru de YouTube – Ziarul Oglinda de Azi.