În limba engleză se cheamă Fading Affect Bias (FAB), iar într-o traducere aproximativă ar suna cam așa: biasul aplatizării afective/ emoționale. În Autobiographical Memory: Unpleasantness Fades Faster than Pleasantness over Time. Applied Cognitive Psychology, pp. 399-413, W. Walker și C. Thompson definesc termenul FAB ca pe o tendință de edulcorare a amintirilor neplăcute legate de trecut, prin hiperbolizarea emoțiilor pozitive, eludând și chiar negând aspectele negative ale epocii respective. Acest bias reprezintă anticamera nostalgiei, prefațând subiectivizarea și fetișizarea trecutului care, nu-i așa, a fost imprescriptibil mai bun, mai firesc, mai frecventabil decât prezentul îngrozitor ale cărui tendințe distructive vestesc iminența unui sfârșit inexorabil al lumii. Fie că vorbim despre nostalgia foștilor nomenclaturiști ai partidului comunist, fie de înamorații de pseudoistorie care invincibilizează până la teofanie perioada interbelică – în fapt, o epocă a barbariei ideologizate și validate religios, în care românii au omorât alți români doar pentru că îi considerau diferiți, în fapt, o etapă a istoriei noastre recente care nu-i altceva decât predoslovia acelui continuum al totalitarismelor de dreapta și de stânga de până în 1989 – avem de-a face cu aceeași manieră de a farda adevărul cu ajutorul unor sulemeneli stridente.
În paradigma estetizării grotescului, mediul online și publicistic abundă de amintirile glorioase ale școlii de până în 1989, în care sistemul de învățământ este proiectat ca o veritabilă rampă de lansare a valorilor și ca ocurența unor caractere înalte. Populat de profesori eminenți, profesioniști autentici și pedagogi de o rară noblețe sufletească. Nu în ultimul rând este evocată „autoritatea” de care se bucurau cadrele didactice și respectul nedisimulat din partea întregii societăți socialiste, multilateral dezvoltate, dar și a elevilor, de-a dreptul îndrăgostiți de aceștia. Un pic de nuanță nu ar strica acestei partituri hieratice din care lipsește rușinat orice bemol. Ca unul care era elev în anii 80, am încercat o serie de experimente dintre cele mai insolite. Prima mea amintire de școală primară are legătură cu Eufrosina (numele și poreclele sunt fictive, personajele – reale), a cărei bunică aducea plocon săptămânal o tavă aburindă de prăjituri tovarășei învățătoare. Mirosul bunătăților inunda nemilos nările obraznice ale decrețeilor care se îmbăloșau dizgrațios până la pauză, când tovarășa își lua trofeul în cancelarie, fără să-și împartă prada. Altminteri, făcând abstracție de faptul că nu prea iubea copiii, tovarășa nu a fost dintre cele mai rele: bătăile nu erau foarte dese și nici exagerate. Ici-colo, câte un luat de ciuf, câte o pălmuță și câteva rigle la palmă. Nu-mi amintesc să fi izbit pe cineva, vreodată, cu capul de tablă… Eufrosina (care învăța bine, dar nu cel mai bine din clasă) a terminat ciclul cu premiul I pe linie. La finalul celor patru „clase primare”, elevul s-a prins cum stă treaba cu etica și echitatea socialist-școlară: nu oricine ia notele cele mai mari chiar dacă învață cel mai bine, nu toți iau bătaie, chiar dacă unii au comis giumbușlucuri mai răsunătoare decât cei care au luat bătaie. Și că este foarte important „al cui ești”, de acest amănunt depinzând semnificativ întregul tău traiect școlar.
Gimnaziul avea să ofere o paletă mult mai generoasă de experiențe, mai ales că aici ne-am confruntat, în premieră, cu o nouă specie de dascăli – profesorii. Printre aceștia, unii de-a dreptul pitorești: „Lambriul” – de istorie – își gratula elevele (avea o slăbiciune pentru ele) cu epitetul „găină proastă” (sic). Ce dacă, printre aceste „găini proaste” se numără azi medici specialiști la mari clinici în Elveția sau Germania, în timp ce „Lambriului” i-au putrezit oasele în același orășel de provincie uitat de lume, impresia artistică rămâne. „Ceacanica” – unul din profii de mate – scotea la tablă câte doi „derbedei” și-i obliga să-și care la palme reciproc, sub amenințarea că dacă nu se pălmuiesc serios, va interveni el, cu mâna lui de căpcăun, spre a-i lămuri cum se lovește. Răzbat și acum, cu un ecou trist, râsetele inconștiente ale clasei… Nu rar, aceste episoade se terminau când ambii combatanți se umpleau de sânge. Alteori, cu un zâmbet sardonic, „Ceacanica” își ridica din bancă victima trăgând-o de perciuni, grohăind ironic: să știți că eu nu am voie să vă bat, de aceea nici n-o fac! Te bat eu pe tine, loază? Nu dom profesor! – răspundea „loaza” făcându-i jocul și chinuindu-se să râdă printre grimasele de durere. Unul din profii de sport – „Șandramaua” – se specializase în utilizarea unor nuiele de alun, chiar dacă încălzirea și-o făcea cu pumni și palme bine țintite. Între „Șandramaua” și elevi stăruia o echitabilă și neclintită ură reciprocă. „Strachina smălțuită” – profa de limba rusă – l-a bătut odată pe cel mai bun coleg al meu din clasă cu o riglă de lemn până i-au crăpat palmele, episod finalizat la infirmerie. E drept că s-a nevoit conștiincios pentru această ispravă, bătaia durând aproape toată ora. O iritase la culme faptul că acesta nu se văita și nu cerșea clemență. Se administrau generos cărți în cap, sudalme, palme sonore, insulte și amenințări. Toate acestea în fața colectivului clasei (uneori în cadru mai extins), în rândul căruia Schadenfreude propășea mizerabil. Exemplele pot continua mult și bine, iar cititorul – elev optzecist – știe foarte bine la ce mă refer.
În comunism, profesorul era intangibil. Îl flancau defensiv atât sistemul represiv, cât și frica generalizată a unor generații de elevi (și părinți deopotrivă) lovite parțial de „sindromul Stockholm”. Nu puteai reclama niciun abuz împotriva copilului, fără să riști repercusiuni grave pentru elevul care ar fi încasat oprobriul celorlalți colegi de catedră ai reclamatului. Nu exista autoritate, ci autoritarism, nu atât respect, cât frica paralizantă: frica de note proaste, de bătaie, de umilire în fața colegilor, de pedeapsa care urma să vină inclusiv din sânul familiei. Să nu mai pomenim despre părinții care recomandau călduros profesorilor să le bată odraslele. Unele dintre aceste odrasle nu rareori le-au mulțumit ulterior torționarilor de odinioară, că i-au ajutat să „devină oameni”. Dincolo de profesorii cumsecade, nu puțini – care și-au făcut datoria onorabil și conștiincios – au existat numeroase exemplare precum cele descrise mai sus: un metisaj fetid de „domnul Vucea” sau „pedagog de școală nouă” și activist comunist pentru care metodele „pedagogice” situate la limita barbariei se împleteau pervers cu delațiunea și captatio benevolentiae prin cadouri, intervenții, nepotisme și bani.
În mod evident, acest bias al aplatizării afective nu este un bun sfetnic despre cum ar trebui gestionată problema actuală a școlii românești. După cum demonizarea nediscriminată a trecutului nu poate fi soluția, nici cosmetizarea și negarea unor apucături inacceptabile care au caracterizat școala ceaușistă nu sunt recomandabile. Susțin necondiționat restabilirea autorității și demnității profesorului în contextul actual, când a devenit un soi de paria al societății, pe care toată lumea – de la părinte la elev – îl judecă necruțător și, adesea, nedrept. Modelul ce trebuie adoptat nu este, însă, domnul Vucea.
Adrian Dragoș Defta
După decembrie ’89,frica a disparut,treptat,nu numai din școală,și în lipsă de programe de adaptare la regulile democratiei,coruptia,tot treptat,a înlocuit-o.Astăzi ne „sufocă”.Dar nu pe toti,fiindcă unii,cu spatele asigurat,profită la maxim de pe urma acesteia.