Motto: Dintre toate tematizările „specificului naţional”, ontologiile etnice au mers cel mai departe în sensul construirii unei paradigme atotcuprinzătoare, autosuficiente, emancipatoare și chiar soteriologice pentru a gândi și a (re)construi etnia-națiune ca modalitate radical singulară a condiției umane. Astfel, prin ontologiile etnice, etniei-naţiune i se atribuie un Timp, nu doar o istorie; un Spaţiu, nu doar un teritoriu; o Fiinţă, nu doar un caracter colectiv; un Logos (adică un idiom local ridicat la înălţimea limbii perfecte/primordial/sacre), nu doar o limbă. (Sorin Antohi)
Excepțional articolul lui Sorin Antohi din „Observator cultural” intitulat „Distopia lui Putin”. Scris oarecum în tandem cu un alt material inedit al lui Dan Alexe de la „Radio Europa Liberă Moldova” în care autorul vorbește despre puțin-cunoscuta (sau înadins-nesocotita) „paternitate spirituală” a lui Dostoievski în ce privește epurarea tătarilor din Crimeea și a conceptului de genocid în sine, Sorin Antohi abordează din nou, cu placiditatea caracteristică profesionistului care știe ce face și ce spune, problema sensibilă a „ontologiei etnice”. Desigur, pentru patrioții amorezați de ethosul național, semnalarea de către autor a „plagiatului autohtonist” nu poate fi decât demoralizatoare; așadar buchetul teoriilor interbelice despre specificul național românesc sunt profund inspirate (și) de la autori ruși. Aceasta să fie obârșia nemărturisită și explicația subtilă a putinofiliei, uneori involuntare sau inconștiente, de pe plaiurile mioritice? Nu numai Simion George sau Băsescu Traian sunt campionii promovării „drepturilor și legitimităților naturale” ale neamului, ci o întreagă pleiadă de corifei ai naționalismului băștinos.
Am scris acum câteva luni despre „manifestația” de la Putna, unde sub pulpana imaculată a pravoslavnicului patriarh și vegheat de privirea îngăduitor-caldă a primului academician al țării, un tânăr avatar al lui Codreanu Corneliu Zelea atrăgea atenția, cu țipete stridente, asupra pericolelor majore în care se află mândra țărișoară, primejdii pe care numai cei aleși le sesizează: țara noastră nu ne mai aparține sau nicio mare lucrare nu s-a născut vreodată fără jertfă și suferință, căci chiar și în vremuri de cenzură, când aveai voie să vorbești doar cu voie de la stăpânire, sau în vremuri de mare prigoană, înaintașii noștri, chiar închiși și bătuți fiind pentru convingerile lor, erau mai liberi decât suntem noi astăzi. Să ne luăm libertatea și demnitatea înapoi, ca să ne putem lua țara înapoi! Preotul Necula, omniștiutor și omniprezent, se alătura acestor discursuri apocaliptice grăind sentențios: suntem în clipe de cumpănă reală pentru țară! Dacă cineva își închipuie că aceste profeții aveau în vedere iminența urnirii tăvălugului sovietic de la frontierele răsăritene ale țării din zilele noastre, se înșală. Nu, acești prezicători ai primejdiei apocaliptice se referă exclusiv la Apusul cel desfrânat și apostat, de unde vin pe bandă rulantă toate relele, între care democrația și libertatea ocupă un loc nepermis de primordial. De acolo vine necazul, nu din altă parte. De acolo vine întunericul, deoarece lumina vine de la Răsărit, nu-i așa? Ar fi „de meditat”, cum zice un prieten al meu, în ce măsură închinătorii ontologiei etnice ar prefera mai degrabă jugul armatei roșii decât tolerarea „homosexualilor și lesbienelor (sic) de la Bruxelles”. În ce mă privește, sunt aproape convins că apelul la rațiune și bun simț este futil, ca un strigăt în peșteră, vorba poetului. Ce poate fi un exemplu de bun simț acum? Tăcerea, de pildă. Pentru că exemplele de patriotism autentic dovedite de eroicul popor ucrainean în aceste zile aruncă în desuetudine orice țipăt patrioticesc autohtonist.
De asemenea, am prea puține îndoieli asupra dezamăgirii crunte pe care toți acești vestitori ai nenorocirii și familiști tradiționali o resimt zilele acestea, când contrar prezicerii lor (și a dorinței lăuntrice, cine știe), mult-visata alianță între Germania, Franța și Rusia în vederea distrugerii Europei nu s-a materializat, când unitatea Occidentului s-a vădit prin pași și decizii concrete, iar călcătorul de trumpfi („moșneagul” Biden) a vorbit neechivoc despre apărarea fiecărui „inch pătrat” din teritoriul statelor membre. Însă nu vă faceți iluzii: chiar dacă glasul lor (la heralzii dezastrului național mă refer) este mai puțin strident în aceste momente, e doar un pasager moment de acalmie: stau la pândă cu înfrigurare să descopere cea mai mică fisură, ezitare sau sincopă între Aliați și o vor exploata nemilos cu sentința „v-am spus eu, v-am prevenit”! Între timp, frustrarea lor este legitimă și se tălmăcește paulinic: nimic mai monstruos decât ca acela pe care îl blestemi neostoit să-ți întindă o mână prietenească. (Dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui. Romani 12: 20)
Dar iată că, până nu demult, trăiam destul de fericiți și nu știam. Așa se întâmplă mereu, clipa de liniște nu e niciodată exploatată cu înțelepciune, uitându-se că războiul și nu pacea, crima și nu viața sunt constantele recurente ale istoriei lumii. Și că tocmai această uniune continentală, asupra căreia se năpustesc divorțații și scandalagiii în numele creștinismului și al familiei tradiționale, a realizat cea mai îndelungată perioadă de pace din toată istoria omenirii. Oare ce constructe metaforice vor mai născoci patrioții de mucava atunci când (ceea ce încă sper că nu se va întâmpla) veritabile nenorociri vor invada spațiul nostru? Aproposito: cea mai bună dovadă că părerologia nu e niciodată inofensivă este otrava pe care diverși vorbăreți o presară în aceste zile, livrând cu o generozitate demnă de o cauză mai bună ipotezele lor despre „vinovăția” Ucrainei în raport cu pretinse acorduri de dezarmare pe care, chipurile, nu le-ar fi onorat. Ignoranța, ca și prostia crasă, este combustibilul părerologiei, și ca orice combustibil, arde cu vâlvătaie și fum mult. Aștept cu nerăbdare azimutul (ca să ne raliem terminologic la militarismul momentului) pe care, preotul Necula, de pildă, îl va recomanda tinerilor pe care, mai deunăzi, îi îndemna să nu o apuce spre Apus. Oare spre Miazănoapte sau spre Miazăzi?
Adrian Dragoș Defta
Slab articol…