Editorial

PERSPECTIVE. Reflexe necondiționate

Cu ceva vreme în urmă, un prieten născocise un termen nou și foarte inspirat: „pavlovacii”. Mi-am adus aminte de asta cu ocazia vaietelor și gemetelor de indignare la auzul veștii că, într-un document intern al Comisiei europene se recomanda utilizarea termenului „sezonul sărbătorilor”, în loc de „Crăciun”. Despre inepția acestei inițiative, retrase imediat, ce se înscrie în religia corectitudinii politice, se poate vorbi separat. În mod legitim și perfect justificat. Despre altceva vreau să scriu și anume despre reflexul aproape „pavlovac” cu care unii comentatori ai scenei publice au reacționat, începând cu președintele Academiei și continuând cu legiuni și cohorte de apărători ai „identității creștine”. Nu pot să nu mă întreb, și nu doar retoric, unde se vor fi aflat acești apostoli de circumstanță ai lui Cristos și învățăturii Sale, pe vremea când Crăciunul a fost înlocuit cu „sărbătorile de iarnă”, iar Moș Crăciun cu Moș Gerilă? Cum de nu li se zguduia conștiința în ei, cum de nu s-au inflamat public și nu au îmbrăcat mantia roșie a martiriului atunci, când asumarea libertății cuvântului era sancționată chiar cu moartea, vezi celebrul caz „Ursu”? Cum se face că acum, când nimeni nu obligă pe nimeni cum să vorbească, în cel mai rău caz răspunzându-se cuvântului cu o sudalmă, vitejia cea de toate zilele cuprins-a vijelios toată spiritualitatea română de dă în clocot?
Aceste reflexe necondiționate îmi creează imaginea unor inși care stau în fața internetului clipă de clipă pândind cu înfrigurare să se întâmple ceva, ca cineva acolo sus la Bruxelles să zică vreo prostie care să poată fi ulterior exploatată, hiperbolizată, scoasă din context și rumenită pe toate părțile, până devine încă o „dovadă” certă că se complotează la distrugerea ființei naționale, la dezmembrarea iubitei țărișoare și la desființarea creștinismului. Cât au în comun aceste discursuri ale infatuării și frustrării inabil ascunse cu limpezimea și simplitatea Cuvântului lui Cristos este, de asemenea, altă discuție. Că creștinismul este, înainte de toate, o religie a inimii, o trăire în armonie cu tine însuți și cu cei din jur, nu pare să-i miște pe acești vestitori ai nenorocirii cu orice preț. Că Cristos nu are nevoie de țipători și culturnici care să se vaiete în numele Lui, să militeze în numele Lui, să amenințe și să înspăimânte în numele Lui, de asemenea nu-i privește; ei au o misiune a lor și atât, aceea de a fi văzuți, auziți, contemplați, idolatrizați, „christificați” de către ciracii care îi citesc și-i ascultă pe nerăsuflate.
Tot ei sunt cei care deplâng pierderea semnificației și importanței zilei de 1 decembrie. Deși, an de an, în pofida pandemiei sau a austerității economice, statul identifică resurse de a-și ridica de la sol cele câteva avioane ale măreței aviații militare, de a alimenta rezervoarele celor câteva blindate și să umple burțile cu fasole și cârnați, un meniu straniu devenit peste noapte tradițional. Personal nu am nimic împotriva unei parade militare, cu toate că, și aici, suntem destul de inediți (așa cum ne place să ne fudulim). Cu excepția Franței (acolo frustrările și specificul pot fi înțelese în altă partitură), nu cunosc altă țară occidentală care să organizeze paradă militară de ziua națională. Nici măcar posesoarea celor mai puternice forțe armate din istorie, la SUA mă refer, nu obișnuiește să-și scoată armata la defilat pe 4 iulie. Defilăm noi, rușii, nord-coreenii și alți câțiva. Însă tarele statului autoritarist nu pot fi amputate cu ușurință, mai ales că și poporului îi place. La o privire mai atentă însă, descoperim că mai mult de jumătate din timpul alocat defilării, nu armata ține capul de afiș, ci instituțiile de forță care, prin însăși definiția lor, sunt menite să intervină, în caz de nevoie, desigur, împotriva propriului popor și nu împotriva inamicului de peste hotare. Spre deosebire de armată, care are printre dotări inclusiv echipament tehnic din anii 50 și 60 (vezi unitățile de tancuri echipate cu T55 sau camioane cu motor pe benzină), poliția, jandarmeria, serviciile sunt dotate cu echipament de vârf. Dacă în plină pandemie s-a găsit de cuviință ca poliția să fie dotată cu pistoale ultramoderne „Glock”, atunci ce să ne mai mire? Întrucât poporul român este mai degrabă pașnic și supus, neavând cultura răzmeriței, stai și te întrebi, unde s-o afla dușmanul misterios „vânat” de aceste instituții supradotate și supraideologizate, nu cumva aici, printre noi? De asemenea, tot ca un reflex al statului autoritarist, la această defilare, puteau fi observați pe stradă, printre privitori, jandarmi cu pulanul la brâu, scenă care nu poate fi văzută în Occidentul cel găunos decât cu ocazia unor intervenții în forță, cauzate de o mișcare de dezordine socială concretă. Cu cât pătrunzi mai adânc de la vest la est, cu atât crește vizibilitatea intimidantă a „agenților” ordinii publice.
Am auzit un discurs în care se spunea că identitatea europeană înseamnă, printre altele, păstrarea propriei identități naționale. Iată o apoftegmă cu care nu poți să nu fii de acord, cu condiția să nu se uite că nu numai Augustin de Hipona și Erasmus de Rotterdam sunt europeni, ci și Voltaire sau René Cassin. Că Europa este atât a credincioșilor creștini, cât și a agnosticilor sau a ateilor. Că și Imperiul Roman sau antica Grecie păgână erau cât se poate de europene, nu numai Sfântul Imperiu Romano-German. Restrângerea identității europene la paradigma creștinismului este un exercițiu riscant de echilibristică și contorsionism intelectual.

Adrian Dragoș Defta

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Articole similare