Poate părea anacronică dezbaterea în partitură moralistă despre Günther Grass, acum, la aproape șapte ani de la moartea lui, însă uneori, cu cât este mai târziu, cu atât mai bine. Iar târziu se poate să nu fie, dacă ne amintim că înverșunarea, discursul vindicativ și ideologia caracterizează încă narațiunea despre cel de-al Doilea Război Mondial, la o distanță de peste opt decenii de la acele evenimente. Elanul mi-a fost însă tăiat abrupt de un discurs al d-lui Pleșu din 2016, în care amfitrionul trudea la imacularea lui Vintilă Horia (discurs pe care de-abia l-am descoperit), spunând că: Grass a fost un hitlerist venerat. I-am povestit despre „descoperire” unui bun prieten, editorialist, mare admirator al d-lui Pleșu, de altfel; ce mi-a fost dat s-aud? Grass a fost un comunist abject!
Și hitlerist venerat și comunist abject – iată o performanță greu de egalat! Voi argumenta mai jos de ce nu (mai) contează faptul că Günther Grass n-a fost nici una nici alta. Es spielt keine Rolle. Dar așa stau lucrurile cu exercițiul de opinie al marilor noștri intelectuali de dreapta, conservatori auto-proclamați, heralzi-veghetori ai clarității morale. Parafrazând un critic literar, am putea spune că echilibristica ideologică diseminată de acești domni seamănă cu tejgheaua băcanului, unde toți băieții din prăvălie pot să schimbe și să dea rest. Despre simptomele cataleptice ale societății românești nu vreau să scriu, fiindcă alții o fac încontinuu și calificat. Voi atinge, totuși, un punct sensibil, și anume ostilitatea majorității față de adevăr, sentimentul de respingere viscerală și țanțoșă a tot ce contravine confortului intelectual stratificat și ancorat în percepția subiectivă, generatoare de melatonină.
Zilele trecute, pe site-ul Arhivelor Naționale ale României, a fost publicat un comunicat, prin care s-a anunțat că, începând cu 26 mai a.c., toate documentele solicitate sălilor de studiu ale Arhivelor vor trece printr-un filtru al cenzurii, urmărindu-se astfel oprirea accesului la informațiile clasificate, totul desfășurându-se sub pretextul „respectării măsurilor cu privire la protecția informațiilor clasificate”. Cum era de așteptat, comunitatea istoricilor și cercetătorilor specializați în istoria contemporană a fost scandalizată, aceștia elaborând o scrisoare deschisă de protest. Se vor fi aflat, pesemne, prin ierarhia superioară a MAI niște personaje amorezate de ceaușismul de sorginte naționalist-legionară sau nostalgici după vremurile când secretomania era politica oficială a Statului într-o măsură chiar mai draconică decât în prezent și cărora nu le place istoria care rezultă în urma cercetării din arhive. Sau, poate nu e altceva decât o mișcare entropică menită să așeze România (după o neașteptat de îndelungată ezitare) în siajul unor sisteme politice insolite ale spațiului european, cum ar fi Ungaria sau Polonia. Pentru că numai acolo se mai petrec asemenea năstrușnicii care le decuplează constant de la valorile standard ale unor state autentic democratice. Vizita într-o arhivă națională funcționează ca un excepțional barometru al modernității, libertății și democrației din țara respectivă. Cine a făcut cercetare în Arhivele Naționale de la București și în National Archives de la Washington sau Bundesarchiv-Militärarchiv înțelege exact ce spun. Pe de o parte secretomania maladivă, aroganța bățoasă, ifosele instituționale, osteneala depusă pentru orice, grosolănia și prețiozitatea solemnă a unora dintre angajați etc., pe de altă parte profesionalismul firesc, digitalizarea cvasi-totală și amabilitatea necondiționată, totul completat printr-o funcționalitate desăvârșită. Revenind la scrisoarea deschisă, am fost invitat să o semnez, lucru pe care l-am refuzat. Nu fiindcă nu aș fi solidar cu nemulțumirea comunității științifice a istoricilor, ci pentru că, după opinia mea, este un demers futil ce nu stârnește niciun ecou real în conștiința publică românească. De ce cred asta?
La 25 iulie 2020, în plină pandemie a minții, nu doar a virusului „SarsCov 2”, președintele Iohannis a promulgat Legea 137 prin care a fost declarat martir şi erou al naţiunii române Mihai Viteazul, Domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei şi Principe al Transilvaniei, pentru rolul marcant pe care l-a avut în săvârşirea Primei Uniri a poporului român şi pentru curajul şi sacrificiul său marcant în istoria României. Legea prevede și obligativitatea ceremoniilor anuale ce trebuie organizate de autoritățile locale, pe întreg teritoriul României, în fiecare an la data de 27 mai, pentru comemorarea voievodului. Nu e un caz singular, Camera Deputaților votând și legea potrivit căreia Horea Cloșca și Crișan sunt, de asemenea, declarați martiri și eroi ai națiunii române. Așadar, fără nicio consultare a comunității istoricilor specialiști în Istoria Medievală, Parlamentul decretează „adevăruri istorice” destinate, printre altele, consfințirii definitive a teoriilor protocroniste. Știu din experiență că orice polemică angajată împotriva versiunii filmografice nicolaesciene e sortită eșecului, pentru că, așa cum spuneam, atașamentul pentru adevăr nu constituie preocuparea dilematică a majorității. Prin urmare, n-are niciun rost să demonstrez aici că niciun istoric ale cărui cunoștințe depășesc cadrul almanahului optzecist sau al cinematografiei naționalist-comuniste nu va adera necritic la aserțiunile derivate din legea promulgată de un președinte român de etnie germană; în treacăt și nu fără ironie fie spus, el este descendent din sașii transilvăneni ale căror sate fură arse și prădate de mercenarii lui Mihai Pătrașcu din Târgu de Floci. Așa-i în vadul Dâmboviței, un maniheism fără pereche: spui ceva de rău despre legionari, imediat o încasezi de la închinătorii „sfinților închisorilor”; articulezi ceva negativ despre Securitate, îndată ești catalogat drept vândut străinătății și instituțiilor diabolice de la Bruxelles care vor dezmembrarea iubitei țărișoare; cutezi a murmura ceva împotriva ortodoxismului filetist și antieuropean, ești catalogat progresist LGTB-ist și neomarxist. Într-un cuvânt: dacă ești antifascist, înseamnă că ești, în mod obligatoriu, comunist, iar dacă critici statul totalitar dejisto-ceaușist, înseamnă că nu ești patriot. Și atunci, qui bono semnătura pe acea scrisoare de protest?
Întreb retoric: în care țară europeană un deputat este amendat fiindcă a grăit ceva „necanonic” la adresa Sfintei Fecioare sau în care forul legislativ se ocupă cu stabilirea adevărurilor istorice? Să nu fim ipocriți și să recunoaștem că Parlamentul și președintele României n-au făcut altceva decât să valideze efluviația populară aservită jumătăților dulcege de adevăr sau chiar, în anumite cazuri, mistificării istorice în toată regula. Se pare că nu-i tocmai lesne să fii istoric într-o țară unde toată lumea se pricepe la istorie și la adevăr. De ce s-ar strădui istoricul onest să livreze o istorie corectă care riscă să nu placă poporului român, când avem atâtea filme, legende și mitologii care merg la inima publicului? Nu zice tot românul că „adevărul e la mijloc”? Prin urmare, de ce-am mai încerca strămutarea lui, a adevărului, zic?
Adrian DEFTA
Redacția Oglinda încurajează un schimb de idei liber și deschis. Cu toate acestea, vă rugăm să evitați limbajul vulgar, atacurile la persoană, amenințările sau incitările la violență. Orice mesaj care conține injurii, amenințări sau discurs de ură bazat pe rasă, etnie, religie, orientare sexuală sau alte caracteristici personale va fi șters. Mulțumim pentru înțelegere!