Deși patronate de Patriarhia Română, manifestările prilejuite de împlinirea a 150 de ani de la „Marea serbare de la Putna” nu au fost (doar) religioase, ci (și) politice. Cu toate că România de azi nu se mai regăsește în interiorul vreunui „imperiu anacronic” (conform alegației domnului Ioan Aurel Pop în cuvântarea sa inaugurală, în contradicție evidentă cu Aurel Popovici, a cărui viziune despre federalizarea Dublei Monarhii numai anacronism nu era), discursurile au excelat în militantism politic, fraze și îndemnuri sforăitoare, chemări patetice la luptă pentru eliberarea neamului, metafore războinice, alocuțiuni glorioase și, mai presus de orice, de o nonșalantă și nerușinată (eufe)mistificare a realității. Un extraterestru pogorât în mijlocul serbării de la Putna, neinițiat în misterele românismului și ale realităților politice cotidiene, ar fi rămas cu impresia că se află în mijlocul unor oameni nenorociți și urgisiți în propria țară, la rândul ei confiscată de niște puteri străine și oculte al căror scop unic pe planetă este nimicirea „neamului” (un termen abuzat până la paroxism) românesc, singurul depozitar mondial al bunei-cuviințe globale, al normalității, demnității, omeniei și iubirii creștine.
Cuvântarea junelui Silvian Emanuel Man în fața președintelui Academiei Române și a patriarhului Daniel a ținut capul de afiș. Spicuim câteva din apoftegmele tânărului istoric drapat în niște straie curioase, având o frizură și ea destul de „istorică”, care și-a livrat discursul cu o intonație demnă de recitarea unei molitfe de exorcizare: „unii au apărat integritatea neamului românesc și a bisericii noastre strămoșești suferind suplicii asemenea primilor și marilor martiri ai creștinătății”. Înțelegem că se referă exclusiv la „marii martiri” ai ortodoxiei, altminteri nu suflă un cuvânt despre martirii greco-catolici asasinați de comuniști prin temnițe, martiri pedepsiți, printre altele, că au înfăptuit marea unire din 1918 și despre a căror soartă mai marii bisericii ortodoxe, aflată sub sutana patriarhului roșu, nu le-a păsat defel. Eufemistic spus. Deși impetuosul cuvântător cu mânecile suflecate este istoric, această sfântă omisiune nu i se poate reproșa, din moment ce însuși președintele Academiei, cât se poate de istoric și el, tocmai plusase zicând că „Biserica noastră este egală cu națiunea română”; pe cale de consecință, anatema cu schismaticii și ereticii trădători de neam și țară! Retorica „profesorului” Nae Ionescu reprezintă, în zilele acestea, noul testament al românimii oropsite, unde antisemitismul fără semiți și xenofobia fără străini înflorește funest. Mai aflăm de la tânăra speranță a istoriografiei românești contemporane că, răspunzând unei chemări a pr. Stăniloaie, trebuie să ne ridicăm „chiar deasupra interbelicilor care și-au dat viața pentru Hristos și Neam”. Curioasă rezoluție din partea unui student care a beneficiat de o bursă la IICCMER. Te-ai fi așteptat să descopere pe acolo, prin arhivele desferecate, că mulți dintre „martirii închisorilor” avură și alte devoțiuni politice în afară de „Hristos și Neam”. Tirada continuă necruțătoare în același registru apocaliptic: „țara noastră nu ne mai aparține”. La auzul acestei năzdrăvănii, niciun mușchi n-a tremurat pe fețele celor două întâi-stătători, unul al Bisericii, celălalt al Academiei. Ergo, România este confiscată, ea nu mai aparține românilor. Cui să aparțină ea, ne întrebăm în mod legitim? Oare Uniunii Europene pe care am implorat-o cu cerul și pământul să ne primească în rândurile ei, asumându-ne angajamente din care multe nu sunt onorate nici astăzi, la 14 ani de la aderare? Să fie oare NATO, organizație militară pe care am implorat-o cu cerul și pământul să ne primească și ea, ca să ne apere de toate relele pământului? Sau, oare aparține România marelui vecin de la Răsărit, de unde vin, pe bandă rulantă, toate aceste narative antioccidentale? Lăsând chestiunea în suspans, fără un răspuns limpede, junele cuvântător oferă cheia salvatoare pentru salvarea neamului: „nicio mare lucrare nu s-a născut vreodată fără jertfă și suferință, căci chiar și în vremuri de cenzură, când aveai voie să vorbești doar cu voie (sic) de la stăpânire, sau în vremuri de mare prigoană, înaintașii noștri chiar închiși și bătuți fiind pentru convingerile lor erau mai liberi decât suntem noi astăzi. Să ne luăm libertatea și demnitatea înapoi, ca să ne putem lua țara înapoi!”
Să inspirăm rar și adânc: aceste litanii naționalist-xenofobe și antieuropene nu sunt declamate în timpul stăpânirii austro-ungare sau rusești, nici în timpul celor trei „magnifice” dictaturi ale epocii interbelice (aia cu miere pe șanțuri și coșcovanul de mămăligă înfipt prin uluci), nici pe vremea stalinismului dejist și ceaușist, ci acum, când oricine vrea răcnește în răspântii că este surghiunit și persecutat, dar nu i se întâmplă nimic! O mai indecentă desconsiderare pentru suferințele și împilările reale pe care generații de români le-au suferit în cursul ultimului secol cu greu se poate imagina. Nu este clar cine i-a răpit domnului Man demnitatea, libertatea și țara, dar este limpede că profesează o retorică antieuropeană care desfide realitatea milioanelor de români care trăiesc liber și demn în spațiul Europei occidentale. Nu putem să nu ne întrebăm, retoric, oare cât de liberă era țărișoara – acum confiscată – pe vremea când nicadorii își desăvârșeau asasinatele iar ticăloșia pură, manifestă în toate stările ei de agregare, ornată cu blânda mitocănie „creștină” și constituiau veșmântul neamului cel oropsit de evreime? Oare acesta să fie proiectul politic nemărturisit al mulțimii de aplaudaci de la Putna? Nimeni nu l-a interpelat – ar fi avut cine – pe junele exaltat ca să-l lămurească că nici NATO, nici UE nu țin România ferecată cu lanțuri pe zăvor. Că nimeni nu va implora România să rămână cu sila în structurile euro-atlantice, dacă bravul ei popor, în numele căruia glăsuiesc acești înfierbântați vestitori ai nenorocirii, va voi altceva. Oare nu l-a informat nimeni pe năvalnicul îngrijorat pentru neam și țară că escadrile de vânătoare din Canada sau Marea Britanie asigură, în mod constant, serviciul de protecție aeriană al României, iar nu sforăitoarele apeluri la jertfă și moarte prin sabie? Că fără umbrela NATO, forțele putiniste ar înainta pe strămoșeasca glie precum lama prin cașcaval?
Dușmanul – oricare se va găsi el – nu poate fi nimicit decât într-un singur mod, încheie vorbărețul flăcău, despre care gurile rele spun că, prin târgul Iașilor, ar fi supranumit „căpitănașul”: „istoria este scrisă de cei curajoși, care scot sabia ca să apere (sic) grâul de neghină, oile de capre, care nu au frică că vor muri de sabie, că chiar Hristos a spus că nu a venit să aducă pace, ci sabie.” Dacă BOR nu și-ar subsuma misiunea canonică la cea naționalistă și dacă nu ar livra din ce în ce mai strident un soi de etnoteism neofascist de factură goebbelsiană, s-ar fi găsit cineva, poate chiar Patriarhul, care să-l trimită pe fulminantul erou amorezat de retorica „Căpitanului” înapoi la cursuri de cateheză elementară. Citind Evanghelia, junele istoric ar descoperi că Cristos a spus altfel de lucruri: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26. 52), sau: „cine cu sabia va ucide trebuie să fie ucis de sabie” (Apocalipsa 13. 10), dar și: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5. 9), sau „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14. 27). Niciunde și în nicio împrejurare nu a autorizat Cristos folosirea sabiei (violenței) pentru vreo cauză politică și națională, iar acela care interpretează cuvintele lui într-un registru al violenței nu este vrednic să se numească creștin, ci, în cel mai nevinovat caz, un bufon. Sunt însă numeroși fariseii și mânuitorii urii care răstălmăcesc cuvintele lui Cristos pentru a sminti „neamul” în scopuri ce nu avură și nu au defel de a face cu misiunea creștină și mântuirea oamenilor. Acești apostoli ai minciunii apar cu recurență printre noi, întrupându-se și adăpându-se neobosit de la mlădițele otrăvite ale istoriei. Și ce altă dovadă mai concludentă că din acel discurs nu poate izvorî nicidecum lumina, decât citând tocmai Evanghelia cea atât de puțin invocată la Putna: „V-am scris vouă, nu pentru că nu ştiţi adevărul, ci pentru că îl ştiţi şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr.” (1 Ioan 2. 21).
Adrian Dragoș DEFTA
