Motto:
„Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta“. (Corneliu Coposu)
Discutând pe marginea citatului de mai sus, un bun prieten mi-a spus că „din cele de mai sus nu se deduce că ORICE afirmare publică a patriotismului este indecentă”. Simplist, și nu tocmai etic, ar fi să-i răspund cu un citat din Caragiale, pe care știu că-l apreciază în mod deosebit: „de dragostea şi de respectul tău pentru țară să nu faci vreodată reclamă şi paradă. Ba, ai dreptul şi datoria să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună, bună de tocat!” Vorba prietenului, aici e o discuție mai lungă.
România este poate țara cu cei mai mulți „patrioți” pe metru pătrat. Dispunem de o generoasă densitate de oameni care nu excelează prin nimic, nici la locul de muncă, nici în viața privată, dar care devin, în mod subit, mari iubitori de patrie, atunci când vine vorba. Fierbe patriotismul în concetățenii noștri, nu alta. Mass-media e plină de texte, titluri și subtitluri în care abundă adjective precum „român” și „românesc”. Ai zice că am epuizat vocabularul de sinonime, iar în scumpa țărișoară nu mai există copii, femei, bărbați, muncitori, studenți, intelectuali șamd, ci numai „români”. Nicăieri în Europa nu am văzut o asemenea inflație de etnicisme recitate cu religiozitate. Pretenția aceasta de patriotism dă foarte prost într-o țară unde foarte puțini (scuzați eufemismul) își fac datoria. Cum este posibil să te declari patriot, dar să fii oportunist, egocentrist, mediocru, mincinos, ranchiunos, obtuz, rasist sau de-a dreptul hoț, rămâne o chestiune misterioasă.
Pentru patriotul veșnic vigilent, hermeneut de circumstanță, poporul românesc trebuie evaluat în același portativ teofanic ca și Biserica de pildă: negreșelnică pe cale, însă alcătuită din oameni supuși greșelii. Indivizii pot comite erori, dar poporul, ca întreg, este incapabil să greșească. Prin această aserțiune cu care se violează bunul simț, se desființează totodată o serie de concepte ale științelor cognitive: psihologia națională, știința politică și antropologia. Și aici sociologia teologală a lui Nae Ionescu, marele, veritabilul „influencer” al sonatelor patriotarde mai vechi și mai noi, își face cunoscută prezența. Patriotul mioritic e cântătorul neobosit al eroismului național, atât de „angelic” narat de preotul Stăniloaie: „eroismul românesc e fără ură, fără prihană, e serafic; el crește din sufletul ce privește țintă spre cer.”
După asemenea teologhisire, orice comentariu se înscrie în categoria demersurilor futile. Cum să mai pretinzi că a fi patriot înseamnă, printre altele, să fii harnic și serios? Zilele trecute, un general NATO ne întreba retoric: „aveți șosele, tuneluri, autostrăzi, ca să putem interveni rapid în cazul în care veți avea nevoie?” Cum poți îndrăzni a spune că a fi patriot nu înseamnă să minți, că nu trebuie să scrii o istorie falsificată, că este demn, onest, creștinesc și civilizat să-ți asumi trecutul, cu împlinirile și eșecurile lui? Și că nu e nevoie să faci clăbuci la gură strigând cât e ziua de lungă ce buni, ce frumoși și deștepți suntem noi, în comparație cu toți ceilalți care ne-au greșit. Schimbarea biografiei naționale în ton cu naționalismul suveranist (atât legionar cât și ceaușist) ține, vorba lui Dan Grigore, de „masificarea” socială în care vulgul se înstăpânește impertinent la catedra maestrului, în capul căruia tocmai a zvârlit cu ouă clocite.
Adrian Dragoș Defta
