Timpul Crăciunului pare să răspândească un irezistibil suflu inspirațional pentru o mulțime de postaci care își re-descoperă subit vocația scriitoricesc-creștin-misionară. Astfel, de fiecare dată în preajma Crăciunului, direct proporțional cu publicitatea flamboaiantă revărsată pe toate mijloacele media, suntem avertizați de către acești veșnic îmbufnați și preocupați heralzi ai cetății că „nu e bine” ce facem. Că am deturnat adevărata semnificație a Crăciunului. Că am înlocuit decența pauperă a Ieslei cu mormane de alimente și bunuri de consum inutile ce se adresează exclusiv pântecelui sau ego-ului personal și mai puțin, spre deloc, spiritului. Venind din partea administratorilor sufletești ai poporului, aceste avertismente sunt nu doar firești, ci și necesare. Însă atunci când acest discurs împănat cu platitudini și condimentat cu naționalisme dacice erupe din gura unor mireni cocoțați în văzduhul potentaților zilei, efectul nu poate fi decât opus celui scontat. Mai precis, este vorba despre unii judecători care, într-o perioadă a anului intens încărcată cu semnificații creștine, își descoperă vocația misionară de dascăli spirituali ai poporului îndobitocit. Că, dacă tot sunt înscăunați legal ca niște dumnezei și dumnezeoaice ale nației, măcar să-și exercite din plin, cu semeție olimpiană, aceste prerogative.
De ceva vreme încoace, câteva judecătoare active pe rețelele de socializare prin mesajele militantist-eroice și naționalist-ortodoxe au devenit foarte vizibile. Iată ce glăsuia una din ele în preajma sărbătorii Nativității: Am transformat bucuria de acum 2000 si ceva de ani într-un chiolhan grețos, ornat cu triferment si finalizat apoteotic cu vizite la UPU. Priviri tâmpe si hăhăituri alcoolizate ne însoțesc de pe ecranele TV, întruchipând “bucuria sărbătorilor de iarnă”. Tot mai puțini călcăm pragul ieslei, ocupați cu clubul frumos ornat, bucuroși să ne mai îmbătam/ drogăm strașnic, ca doar sunt zile libere, ce naiba… Eleganța adjectivelor utilizate exprimă, după toate probabilitățile, sentimente de profundă dragoste creștinească și adâncă apreciere pe care autoarea le nutrește pentru poporul tâmpit și bețiv care hăhăie sub influența drogurilor. Și pe care îl copleșește cu împărțirea dreptății. Ar fi de meditat în ce măsură aceste simțăminte nobile au darul de a înrâuri elaboratul proces de conștiință etică și profesionalism juridic care trebuie să caracterizeze administrarea justiției în exercitarea funcției de judecător. Nu că „biciul” șfichiuitor al cuvintelor sale ar fi cu totul neavenit, dar adoptarea unui limbaj mai degrabă potrivit profetului Ilie împotriva blestematei regine Izabela nu mi se pare de bun augur în gura unui slujitor al justiției, gras plătit de chiar cei împotriva cărora se îndreaptă sudalmele sale. Nu de alta, dar mă gândesc că, dacă poporul „tâmpit, bețiv și drogat” ar fi mai preocupat de îndreptarea erorilor morale din țară, în conformitate cu pateticele chemări ale dumnezeoaicei de ocazie, și mai puțin aplecat spre „chiolhanurile grețoase”, însuși statutul divinei doamne ar putea fi „strașnic” zguduit. Vreau să spun că, cu atât mai rău, cu atât mai bine, sunt sigur că această frază nu e nici pe departe atât de subtilă încât să nu fie înțeleasă de cine trebuie.
Postarea de mai sus a devenit, cum era lesne de imaginat, ireversibil virală. Sute, mii de admiratori-postaci de circumstanță s-au grăbit să o felicite pentru „curajul” de a spune lucrurilor pe nume. Utilizarea până la abuz a cuvântului „curaj” denunță sărăcia cronică a acestei calități umane. A-i atribui curaj unui om care rostește platitudini înfiorătoare pentru care nu-l paște niciun pericol, nicio sancțiune, nicio pedeapsă, demonstrează cât de repede sunt uitate niște repere cu adevărat rarisime ale istoriei recente: episcopii greco-catolici martirizați, politicienii țărăniști și liberali interbelici, luptătorii din munți, Elisabeta Rizea, Doina Cornea, Paul Goma, Dorin Tudoran, Gheorghe Ursu și alții de acest rang nu mai sunt eroizați de nimeni în aceste zile. E de ajuns ca o judecătoare să rostească două-trei truisme de ietac pentru a fi glorificată până la indecență. Pe de altă parte, apelurile repetate ale doamnei judecător pentru edificarea unui sentiment patriotic general trebuie înțeles: când ești plătit cu de câteva zeci de ori salariul minim pe economie, nu ai altă alternativă decât transformarea într-un patriot profesionist de vârf. Și atunci e logic să pufnești și să trântești cu cei mai puțin patrioți (adică mai puțin bine-plătiți) decât tine. Desigur, ar mai fi multe de adăugat despre trivializarea discursului despre curaj, în aceste zile triste, când orice editorialist feisbucist, gazetar sau filosof suprem se visează cel puțin un Radu Filipescu al nației, care ar fi făcut și ar fi dres pe vremea ceaușismului. Dar atunci când o personalitate ca Herta Müller, căreia nimeni nu trebuie să-i vorbească despre curaj, este persiflată din vârful buzelor de zămislitorul conceptului băștinos de „rezistență prin cultură”, atunci chiar nu mai trebuie să așteptăm nimic de la aștrii intelectualității române.
Activitatea doamnei judecător depășește însă perimetrul preocupărilor teologale. Primim, prin intermediul paginii sale de feisbuc și chemări la o atitudine reverentă față de cei cărora le datorăm libertatea: Opriți-vă un minut din tot ce faceți și îngenunchiați, chiar și în gând, pentru cei care ieșeau pe străzi, într-un decembrie neobișnuit de cald, strigându-și dorința de libertate. […] Opriți-vă și imaginați-vă că ei nu ar fi ieșit în stradă în 16 decembrie. Azi ați fi privit în tăcere cele 2 ore de program TV și v-ați fi călcat în picioare pentru trei portocale și o pâine mucegăită. Copiii ar fi recitat poezii tâmpite de preaslăvire a cârmaciului și analfabetei, chimist de renume mondial. Și toți am fi viețuit în întunericul și frigul unei dictaturi ce nu ne îngăduia nici să murim creștinește, darmite să trăim. Ultima suflare tot a lor trebuia să fie. N-o fi perfect în zilele noastre, dar măcar suntem liberi să plecăm unde vedem cu ochii sau să ne înjurăm cu glas tare, ceea ce mulți facem cu multă plăcere, pentru că doar atât ne duce capul. Perfect adevărată aserțiunea de mai sus. Și, pe cale de consecință, cu atât mai abjectă, venind din partea unui reprezentant al unui sistem de importanță fundamentală pentru prostul mers al României celei de-a Doua Republici. Niciunul din marile dosare ale Revoluției nu a fost finalizat, niciun torționar sau securist criminal nu a fost încă condamnat. Dreptatea nu s-a instaurat, corupția nu s-a eradicat și minciuna nu a amuțit. Ceea ce mă îndrituiește să consider că apeluri ca acela redat mai sus sunt de natură să-i transforme chiar pe vechii ciocoi, care sugeau sângele sărăcimii, în veritabile personaje simpatice, pentru că aceștia aveau măcar decența de a nu pretinde să fie respectați, iubiți și adulați ca învățători morali ai poporului împilat.
Apetența pentru teologia morală se răspândește mai dihai ca un virus. O altă judecătoare (v-am avertizat, doar: vocația de dumnezeoaică a nației e molipsitoare), reprezentantă de vază a nobilei caste din care face parte, vine cu o apoftegmă și mai supremă: Isus s-a născut pentru libertatea noastră, a fiecăruia dintre noi. Adstratul final trebuie înțeles prin prisma necesității de precizie juridică, aspect ce i-a scăpat „bietului Isus”, delicat corectat și admonestat, din cauza unei deformări profesionale perfect scuzabilă. Așa este, onorabilă doamnă judecător, Isus a venit pentru libertatea noastră, El însuși definind-o într-o cheie ce poate părea atât de utopică pentru sistemul pe care îl reprezentați: „Adevărul vă va face liberi”. România ar fi mai liberă dacă s-ar înscăuna adevărul, iar această misiune vă revine cu grație. Cine vă oprește?
Adrian Dragoș Defta
