Editorial

PERSPECTIVE. Intoleranța toleranților

Motto:

Toleranța nelimitată va conduce negreșit la dispariția toleranței […]. De aceea, în numele toleranței, trebuie să solicităm dreptul de a nu tolera pe cel intolerant. Karl Popper

Am citit cu interes și nerăbdare interviul oferit de Dan C. Mihăilescu lui George Arun de la Deutsche Welle. Titlul e „promițător”, mi-am zis (Scriitorul român și planetar sub dictatura corectitudinii politice), fiindcă avea să-mi devoaleze în sfârșit seria lugubră de persecuții și atentate la dreptul de liberă exprimare de care „beneficiază” scriitorii, eseiștii, filosofii, editorialiștii români în România, că de cei „planetari” știam deja. A devenit o știre banală să aflăm în zilele noastre despre excluderea vreunui profesor de la o prestigioasă catedră occidentală din cauza poziției sale anti-progresiste, de pildă. Cunosc îndeaproape mediul universitar, de aceea mă pot pronunța fără ezitare în această privință, nu la fel de sigur sunt însă cu privire la scriitorii occidentali. Din titlul interviului am dedus că, inevitabil, am ajuns și noi să experimentăm aceeași paradigmă a impunerii corectitudinii politice drept schemă ineluctabilă a unei sofisticate mașinării de cenzură.

Vorbind despre destinul scriitorului dintotdeauna, Dan C. Mihăilescu spune că s-a situat mereu, fatalmente, într-o singurătate plină de neliniști, deprimări, indecizii, mereu între tabere. Din puțina istorie pe care o cunosc, aș fi fost tentat mai degrabă să cred că scriitorul dintotdeauna s-a situat, tot fatalmente, într-una din tabere întotdeauna, nicidecum și niciodată între ele. Nici nu avea cum, de altfel, întrucât misiunea scriitorului, de trăitor vibrant și participant al Cetății nu i-a permis niciodată luxul echidistanței. În continuare, „Omul care aduce cartea” face un excelent expozeu al condiției scriitorului contemporan, supus unor obligații de cumințenie nivelatoare, apoi trece în revistă statutul privilegiat al scriitorului sub regimul comunist. Intervievatul vorbește apoi despre războiul civil mascat între cititori și autori, între omul normal și oamenii aleși. La oameni de elită sunt îngăduite catalogările elitiste, așadar să nu obiectăm (sic). N-am reușit să descopăr în acest interviu un singur exemplu de intelectual (nu neapărat scriitor) român ostracizat, exclus din societatea academică, persecutat sau sancționat penal pentru încălcări ale conduitei fixate de corectitudinea politică. În condițiile în care publicațiile și televiziunile noastre sunt populate de exponenți ai ideologiilor extreme din ambele registre, totuși o mulțime de editorialiști angajați cu abnegație în lupta împotriva comunismului ne vântură apocaliptic pericolul pe care dânșii îl înfruntă, acela de a se poziționa împotriva curentului.

Toleranță – Khalid Hussein

Revistele și publicațiile noastre (inclusiv cele de la nivel central) abundă de discursuri homofobe, naționalist-legionare, suveranist-ortodoxiste, xenofobe, antieuropene și pro-Putin. Totul sub sperietoarea comunismului care, pasămite, ar sta undeva la pândă nevăzut pentru a ne răpi libertatea și tradițiile noastre sfinte. Argumentul suprem: nevoia clarității morale, opuse corectitudinii politice. Și această manifestare e tot o formă de antisemitism fără evrei, deoarece, așa cum am arătat mai sus, n-am auzit încă de vreun gânditor român care să fie arestat sau demis din redacție pe motiv de proferare de insulte homofobe sau antisemite. Că acestor oameni, vestitori ai urgiei neo-comuniste, nu le sunt străine căile auto-falsificării, aceasta e o altă temă pe care, n-o voi aborda hic et nunc. Ceea ce nu ni se spune, însă, este asemănarea izbitoare între „comandamentele” (cum inspirat le numește Adela Toplean) clarității morale și corectitudinii politice, ele situându-se simetric pe același palier al eliminării opiniilor disidente și suprimarea libertăților alternative de a trăi și a se exprima public.

Coroborând zisele lui Dan C. Mihăilescu din interviul sus-citat cu o veritabilă avalanșă de articole, editoriale și postări în spațiul public, înțeleg că elita intelectuală a României este alcătuită exclusiv din oameni cu orientare politică de dreapta sau auto-proclamații „conservatori”. Bunele moravuri, îndemnurile pietiste, modelele morale, supremația ideologică și intelectuală (de bună seamă, masculine) nu pot irumpe decât din tabăra clarității morale, niciodată din cealaltă. Modelul conservator este singurul frecventabil, singurul luminos, singurul dătător de viață. Ni se sugerează, cu alte cuvinte, despotismul benevolent al lui Platon. Nimeni nu mai are timp și chef să mediteze asupra tezelor prof. Michel Rosenfeld, care sesizează contradicția și fractura logică apărute la extinderea libertății de expresie în dreptul unor inși care o vor suprima de îndată ce vor căpăta această posibilitate; că acesta a fost argumentul suprem invocat de către democrațiile occidentale atunci când au interzis orice formă de hate-speech sau negare a Holocaustului, pe cine mai interesează?

Intelectualilor „conservatori” care se tem de proliferarea neo-marxismului progresist la adresez un politicos apel la calm: România stă, deocamdată, departe de această primejdie. Orașele noastre se bucură de străzi care poartă numele unor personaje a căror publicitate este interzisă prin lege, parcurile au statui și busturi ale unor personaje a căror memorie publică este interzisă prin lege. Editurile noastre recuperează masiv și predilect ideologia fascist-etnicistă și ortodoxistă a perioadei interbelice și a celui de-al Doilea Război Mondial, nicidecum manifestele lui Marx. Soborul pravoslavnic sfințește totul, iar ierarhul local este mai potentat decât prefectul de județ. Teocrație sublimă în care liturghisirea pretențioasă și teologhisirea simandicoasă sunt mai presus de lege! Și nu în ultimul rând, pe vârful Moldoveanu din Munții Făgăraș, cel mai înalt punct geodezic al României, tronează o superbă cruce legionară, necum vreo seceră și un ciocan.

Adrian Dragoș Defta

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare