Zilele trecute atât presa cât și rețelele de socializare au fremătat în jurul evenimentului petrecut la terasa unei pizzerii din București, unde un „juriu” ad hoc alcătuit din câțiva tineri acorda note femeilor ce treceau prin zonă. Întâmplarea a fost dublată de postarea unui dac liber împopoțonat cu titlul de „influencer”, al cărui nume nu vreau să-l pomenesc aici, pentru a nu contribui la „celebritatea” ipochimenului. Întrepătrunderea dintre cele două manifestări grobiene a fost disecată antropologic și interpretată complex de mai mulți sociologi, antropologi și psihologi, explicația precumpănitoare fiind justificată prin cultivarea unor relații sociale de tip patriarhal, unde femeia este în mod firesc și subînțeles subordonată bărbatului întruchipat de un soi de pater familias dâmbovițean. Reacția elitei feisbuciste conservatoare (mă refer aici la partea ei cea mai vizibilă și locvace) a pendulat între o pizmă prost ascunsă de tipul: „cine-s influencerii ăștia încât noi, taicii națiunii și dădăcitorii ei, să vorbim despre ei?” și abordarea după modelul: „la urma urmei ce e atât de scandalos în admirația vocală a unui bărbat pentru o femeie frumoasă?”
În național-socialism (adică soarele ascuns de vălul Zânei Zorilor pentru conservatorii noștri de dreapta) rolul femeii în societate se rezuma la nașterea conștiincioasă de copii pentru Germania, urmată de educarea acestora spre a deveni, după sex, fie soldați bravi ai „Reich-ului de 1000 de Ani”, fie femei vânjoase și vivipare care, la rândul lor, să nască feți frumoși în scopul perpetuării speciei Übermenschen. Evident, femeia nazistă trebuia să fie supusă și ascultătoare față de soțul politizat, alcătuind o unitate de monolit a societății. Viziunea (Weltanschauung-ul) nu diferă semnificativ de ceea ce promotorii familiei tradiționale cred că ar trebui să fie femeia în lumea de azi: o devotată născătoare de copii, zguduită de emoție înlăcrimată atunci când se fluieră după ea pe stradă sau când este „complimentată” cu elogii de speluncă fetidă. Dacă te arăți dezgustat de o asemenea abordare șantieristă ești imediat catalogat drept progresist apărător al drepturilor LGBT, anticlerical și vrăjmaș al valorilor creștine. Ca și cum mitocănia misogină ar fi fost predată de Isus apostolilor.
Imună la seducția smereniei creștine, o parte a acestei „elite conservatoare” se erijează într-un corp de inițiați angajat în promovarea unui apostolat laic agresiv, în mod vizibil indisociabil de fascismul canonic. Mesajele/ postările lor de pe feisbuc se mișcă brownian între „pompozitatea elitistă” (sintagma aparține lui Dan Alexe) și stilul radical editorialist extremist care invalidează dialogul pentru toleranță și, de fapt, dialogul minimal. Afirmă sofistic (aș adăuga, și cu nerușinare) că, de fapt, toleranța nu e o valoare creștină, ci burghez/ progresistă. Arhiplini de citate extrase din tolba marilor clasici, corifeii „conservatorismului” românesc de circumstanță eșuează lamentabil în lectura cea mai elementară a Evangheliei care nu validează defel pe nimeni din cei devotați ideii de edificare a unei teocrații universale (sau suveranist-naționale), păstorită de masculii virili, stăpâni peste muierea lor, peste trupul și destinul ei. Nu am aflat, deși așteptăm cu înfrigurare o veste în acest sens, dacă Isus însuși i-a însărcinat cu misiunea promovării unui apostolat elitist (modelul ar rezona perfect cu o fostă gardă de fier).
Acești mântuitori de ocazie ai poporului păcătos nu obosesc să posteze regulat mesaje bine țintite, solemne, sentențioase și prețioase. Își preiau mesajele unii altora, se elogiază reciproc apoi sunt adulați de câte o armată de trolli îmbăloșați de o cuvioasă înduioșare. Dubiul le lipsește în totalitate, ei navigând cu semeție într-un ocean vălurit numai de certitudini. Dialogul nu-i interesează nicidecum, iar convingerea că numai ei sunt posesorii adevărului suprem, ai soluțiilor salvatoare pentru „neam și țară”, este supremă și imperturbabilă; sfinții părinți ai Conciliilor ecumenice avură, de bine de rău, un dubiu atunci când, în finalul rezoluțiilor dogmatice și teologice, au semnat sub construcția: părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă. Sublimilor noștri conservatori nu li se pare nimic, fiindcă ei știu aprioric că au dreptate, no matter what! La izvoarele înțelepciunii lor trebuie să se adape neamul ce rătăcește neajutorat printre amăgirile vicleanului diavol precum dreptul la demnitate, dreptul la legiferarea unor uniuni consensuale „păcătoase”, la toleranță, dreptul la alteritate și, de ce nu, dreptul la însăși contestarea lui Dumnezeu pe care nici chiar Dumnezeu însuși nu o interzice. Despre tactul lui Isus care stă la ușă și bate, fără să năvălească muscălește cu sentințe necruțătoare și sentințe irevocabile în viața omului, n-au auzit. Nu ne rămâne nouă, sărmanilor păcătoși, decât să le adresăm, umil, o speriată rugă: Altius, Domine!
Apropos de interdicții și sancțiuni, am scris deunăzi despre amenda primită (unicat în Uniunea Europeană laică și liberă) de un politician român care se exprimase ambiguu despre Sfânta Fecioară Maria. Pe de altă parte, cu o singură excepție, nu am auzit niciun reputat conservator să îngaime cea mai voalată critică la adresa demizeului proprietar de editură care și-a publicat o carte prin care a nimicit însăși divinitatea lui Isus Cristos. El face parte din Club, ba chiar unul dintre întemeietorii lui, prin urmare e intangibil. Dar despre incongruențele logice ale pretinsului conservatorism propovăduit de apostolii pompozității elitiste se poate scrie o sumă de eseuri separate.
Acești dumnezei mioritici feisbuciști sunt susținătorii „familiei tradiționale” și interzicerii avortului. Să fie o pură întâmplare faptul că multe din postările lor mustesc de o grețoasă libidinoșenie?
Adrian Dragoș Defta
