Editorial

Ei în străinătăţuri, noi fără apă şi curent

Vremea capricioasă din această vară, în general şi în mod special vijelia care s-a abătut, săptămâna trecută, asupra Câmpinei, a lăsat urmări. Pe lângă copacii smulşi din rădăcini şi clădirile avariate, foarte multe zone din oraş şi din imediata apropiere a acestuia au rămas fără curent electric şi apă potabilă mai bine de 12 ore, iar compania de distribuţie a electricităţii a făcut faţă cu greu situaţiei, în condiţiile în care echipele de intervenţie s-au văzut complet depăşite în lupta cu natura. Nu vreau să fac acum un proces de intenţie (poate altă dată) în legătură cu modul în care această companie privată, care prestează servicii publice strategice, înţelege să-şi ia măsurile necesare pentru a preîntâmpina astfel de evenimente neplăcute. Mai degrabă am să pun accentul pe reacţia administraţiei locale (administraţiilor) şi în special a primarului (primarilor), care în astfel de situaţii trebuie să apere interesele imediate ale cetăţenilor şi ale instituţiilor din localitatea pe care o conduce, în cazul de faţă nevoia de electricitate şi de apă potabilă. Nu ştiu în ce măsură au reuşit edilii din localităţile învecinate să intervină pentru a diminua disconfortul populaţiei şi pagubele instituţiilor private şi de stat prin lipsa energiei electrice pe o perioadă atât de îndelungată, dar ştiu că ai noştri ca brazii s-au „surmenat” tare din tot prin străinătăţuri auzind de necazul câmpinenilor. Am întrebat în stânga şi în dreapta, mai ales pe la instituţiile publice şi private unde curentul şi apa sunt indispensabile (spitale, alimentaţie publică etc.) să aflu dacă primarul Tiseanu, secretarul Paul Moldoveanu ori vreunul dintre cei opt consilieri locali (Elena Albu, Viorel Bondoc, Monica Clinciu, Mihaela Petrovici, Enache Dragomir, Adrian Piţigoi, Viorica Dumitrescu, Gena Preda) plecaţi in corpore în vizită de „lucru” în Franţa (primii doi aşa, mai şmechereşte, fără prea multă publicitate) au schiţat vreun gest prin care să-şi arate îngrijorarea faţă de oraş ori cetăţeni. Nici vorba! Şi asta în timpul în care spitalul Voila, de exemplu, a rămas fără apă şi curent mai bine de 12 ore. M-am interesat dacă vreunul dintre consilierii locali rămaşi acasă – (a se înţelege vreunul dintre puţinii care nu au plecat cu „treabă” în Franţa), care au foarte mare „grijă” în buzunarele cui ajung banii din spitale – a întrebat, în vreun fel, de soarta pacienţilor ori a personalului medical, care a fost nevoit să-şi desfăşoare activitatea în condiţii improprii foarte multe ore. Nici vorbă! Aleşii locali aveau, probabil, alte priorităţi. Unii să lucreze în continuare la împărţeala banului public, iar alţii să caşte gura prin străinătăţuri, în ţara lui Voltaire.
Sigur că ei dorm liniştiţi, pentru că îi recomandă zecile de tone de asfalt pe care îl toarnă neîncetat, iar pentru o mare parte a indivizilor sociali asta este, din păcate, tot ce contează. Bunul simţ, buna credinţă, bunele intenţii ale celor care ne conduc vor rămâne multă vreme valori la care noi doar vom visa, pentru că în schimbul lor preferăm o dâră de asfalt mai mult sau mai puţin durabil.
Sunt convins că a încerca să vorbeşti în anul de graţie 2011 al societăţii româneşti despre bun simţ, bună credinţă, bune intenţii este aproape o utopie, pentru că în urechile majorităţii celor care formează societatea, astfel de subiecte au ajuns în pragul derizoriului. Şi asta pentru că suntem conduşi de proşti ţepeni cu vocea lăbărţată, care numai pentru faptul că au câteva mii de euro la purtător ori o funcţie pe undeva prin politică, se cred şefi peste muştele din tavan. Ei s-au infiltrat în toate cotloanele societăţii şi au devenit, între timp, modelele unui popor învăţat cu resemnarea. Bunul simţ într-o astfel de lume pare de neconceput, însă uneori, aşa cum spunea Mircea Eliade, „trebuie să ne agăţăm de cea mai însorită parte a îndoielii”.
P.S. În definitiv, de ce mă aştept, oare, la o reacţie responsabilă din partea acestor aleşi publici, când sunt plecaţi din ţară, din moment ce, cu o săptămână înaintea vijeliei, noi adunam grindina de pe stradă cu lopata, iar ei se ascundeau prin birourile administraţiei. I-aţi auzit atunci pe vreunul dintre ei făcându-şi griji pentru oraş? Nici vorbă! Probabil că erau prea ocupaţi cu socotitul diurnei pentru vizita ce avea să urmeze în Franţa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare