Unul dintre fenomenele prea puțin cercetate ale societății noastre post-comuniste este disonanța dintre bătrîni și tineri. Fenomen de amploare mondială, despre care s-au scris multe doctorate autentice, la noi are cîteva conotații specifice. Însăși Revoluția din 1989 a fost imediat percepută ca o revoltă a tinerilor (cei buni, cei puri) contra bătrînilor (cei răi, compromiși). Care au învins din punct de vedere istoric prin Iliescu, Roman, Măgureanu și toată șleahta lor de nomenclaturiști. România de azi nu este cea visată de idealiștii din stradă din anii 90, ci cea „construită” temeinic în laboratoarele Securității. Toată istoria anilor 90, cu mineriade, Piața Universității, prima emigrație masivă a creierelor și a meșterilor calificați, a fost sub semnul acestui conflict originar. Pînă azi, cînd tinerii de atunci au îmbătrînit și tinerii de azi mușcă din ei. „Au făcut copiii noștri dinți/ mușcă din bunici și din părinți”– cum cîntă Tudor Gheorghe.
Numai că lucrurile s-au complicat indescriptibil. Tinerii de azi susțin ideile pe care tinerii din 90 (azi părinți bătrîni) le combăteau. Idealurile s-au pierdut, valorile s-au inversat. Sigur, sînt generalități statistice în ceea ce spun, oricînd pot fi citate excepții strălucite din ambele tabere. Dar fenomenul social global rămîne stupefiant. Nemulțumiții de starea de azi a țării (ultima oară s-a văzut asta la mitingurile din 2017-2018) exclamau exasperați: unde sînt tinerii? Simplu: ei nu mai sînt. În primul rînd studenții, percepuți ca o elită intelectuală. Sînt astăzi o masă perfect amorfă din punct de vedere civic, preocupați strict de chestiunile de carieră și neavînd nicio voce publică. Apoi, degradarea catastrofală a învățămîntului a eliminat conștiința civică dintre valori, ecologismul de tip Greta sau religia voluntariatului nu sînt suficiente, cîtă vreme conștiința istorică sau identitară sînt complet dezavuate, eliminate, incriminate chiar. „Tinerii” intrați în viața publică au luat rapid cele mai rele dintre năravurile „bătrînilor”.
Nu mai spun despre acest fenomen despre care găsim aproape zilnic exemple în presă: copiii lor îi conduc pe copiii noștri. Nomenklatura este o clasă mai puternică și mai acaparatoare decît în comunism. Cînd cineva din afara ei reușește să facă o breșă, este imediat acoperit de noroi. România dispune totuși de o sumedenie de oameni excelent pregătiți în cele mai diferite domenii. Dar funcțiile de decizie sînt ocupate de rubedenii și amici de interese. Ăsta este sistemul social al României de azi… Pe de altă parte, intră în discuție, în plan larg cultural, ideologia căreia i se închină aceste cohorte de tineri tehnocrați și pe care cei mai în vîrstă, „triștii conservatori” cum i-a numit recent o poetă insurecționară, o simt ca foarte periculoasă. Aici este miezul ciudatului război. Necomunicarea dintre cele două tabere, schimbarea tablei de valori, creșterea unor generații puternic debilizate, excesiv protejate, șocul moral al pandemiei, importarea fără discernămînt (avem pentru asta o nesmintită vocație) a teoriilor socio-politice la modă, lipsa unei culturi a dezbaterii publice sînt doar cîteva dintre simptomele acestei fracturi. De exemplu, vacciniști și antivacciniști există în multe țări, acolo însă au loc dezbateri publice uneori vehemente. La noi totul e lichidat brusc: cel din tabăra adversă, chiar dacă pînă ieri ți-era bun prieten, este decretat sumar prost și gata.
Apoi, corectitudinea politică la care se închină generațiile crescute după 90 este o ideologie pernicioasă, foarte frumoasă în cuvinte, foarte periculoasă în fapt. Unde am mai întîlnit noi asta în istorie? La instaurarea regimurilor comuniste, firește. Nu întîmplător similitudinile dintre cele două ideologii sînt frapante. O minte din asta tînără, excesiv robotizată, propunea, de exemplu, pentru a rezolva problema plagiatelor să se suspende pur și simplu orice spor salarial aferent titlului de doctor. Vorba ceea: te doare capul? Taie-l! Cea mai simplă soluție. Sînt multe astfel de inteligențe de hîrtie, poate bine școlite pe afară dar neavînd absolut nicio priză la realitate.
România este azi o pseudo-democrație disfuncțională, fără o separare reală a puterilor, fără o selecție adecvată a elitelor profesionale, funcționînd miraculos doar pentru că mai sînt oameni pregătiți ici și colo. Dar ei se împuținează pe zi ce trece. Senzația celor de vîrsta mea că „nu vine nimic din urmă” este una dintre cele mai urîte. Compromisul și pactul cu diavolul nu mai sînt văzute nici măcar ca blamabile, cum erau în comunism. Sînt privite cu lejeritate ca scuzabile trepte necesare atotoputernicei afirmări personale. Zeul la care copiii sînt învățați să se închine. Nu e vorba în cele de mai sus de un obișnuit conflict între generații, ci de o ruptură majoră între straturi sociale care nu mai comunică între ele. De aceea am scris acestea de ziua unirii….
Prof. dr. Christian CRĂCIUN
