Editorial. STATUI

Puține imagini au fost mai sugestive și mai triste acum, cînd cu parangheliile (îmi cer scuze pentru cuvînt, dar oriunde apare un politician român, orice act, ceremonie, fie că e vorba de o aniversare, comemorare, zi națională, inaugurare de ceva, decernare de premii… orice se transformă în paranghelie. Pentru că pute a fals și nu are pic de stil, de noblețe) de Ziua Unirii decît statuia lui Iuliu Maniu din Cluj (chiar, cînd vom renunța la prostia ceaușist naționalistă cu Napoca?) răsturnată în noroi. La care oameni conștienți au adus totuși flori. S-a dat explicația că se fac reparații în zonă, că se consolidează soclul, că statuia este protejată (fotografiile nu arată deloc asta), că va fi rapid repusă la locul ei. Dar semnificația simbolică a statuii răsturnate a marelui martir rămîne, dincolo de explicații. De altfel, barbaria are, se pare o problemă cu statuile. Talibanii de orice orientare încep prin a distruge monumente, arta, sacră sau nu. De la uriașele statui ale lui Buddha de la Bamyan, la cele distruse de tăvălugul mișcării woke, la tablourile împroșcate cu vopsea ecologică, la noi fixația maladivă împotriva bustului lui Vulcănescu, dar nu e singura dispută legată de busturi și statui, arată ce forță teribilă dețin aceste chipuri cioplite. Amintiri ale unor scări de valori pe care neo-barbaria le vrea distruse.

Cert este că toată cascada de vorbe mărețe mestecate de oficialități la 15 sau la 24 ianuarie s-a evaporat în fața statuii la pămînt a acestui Întemeietor de țară și martir. Până nu descoperim patriotismul fără vorbe, tăcut, bazat pe fapte, nu vom avea nicio aniversare cinstită. Nici pe Eminescu, nici pe Caragiale (azi), nici pe Nichita (dublă aniversare în 2023), nici pe Cantemir, nici pe Enescu ș.a.m.d. nici pe nimeni nu vom ști a-l celebra. Asta se întîmplă cu statuile de bronz. Dar există și statui de cuvinte. Cărți, monografii, arhive publicate, colocvii șamd. La care avem enorme carențe. Nu personajul istoric este în cauză aici. Nici măcar un model de om politic de care atâta nevoie am avea azi, în vremea pustie a doctorilor. Ci un model de om pur și simplu, pe care actualitatea reșapată cu idei nedigerate îl consideră depășit. Expirat.
Din minunata carte de amintiri a Annei Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, reproduc următoarea întîmplare banală, de pe cînd avea doar vreo 12 ani. Era împreună cu tatăl său care, avînd a se întîlni cu cineva, intră într-un restaurant pe Calea Victoriei. La o masă, zărește pe cineva cunoscut, un domn în vîrstă care prînzea singur. Pe care tatăl autoarei îl salută înclinîndu-se cu maximă deferență. Domnul se ridică la rîndu-i salutîndu-i ceremonios. După ce se așază la masa lor, tatăl îi explică fetei: dl. este Iuliu Maniu, eu l-am salutat primul pentru că sînt mai tînăr și mai puțin important, dînsul s-a ridicat să ne salute pentru că eram cu o doamnă, adică cu tine. Este această lecție de comportament publico simplă poveste? Sigur, dar tocmai prin acest obișnuit ea dezvăluie un tip uman excepțional pe care comunismul l-a distrus. Cu violență. Și pe care actualitatea corectă politic îl elimină în continuare în numele unei „democrații” a mîrlăniei și vulgarității. Autoritățile Clujului pot oferi oricîte explicații, valoarea de simbol a statuii prăbușite în glod este mai puternică. Reprezintă o Lume radical opusă grobianismului pseudo-alfabetizat de azi. Sigur, pe oamenii ăștia nu-i interesează să devină statui, pentru că nu-i interesează să lase ceva viitorului. Nu-i obsedează decît PNRR-ul de la care să-și umple cît mai rapid conturile.
Senzația sufocantă pe care cei mai lucizi o trăiesc, că România nu mai face istorie, trăiește într-un non-timp, fără importanță, vine de la puirea cancerigenă a acestui tip de oameni (la antipodul celui reprezentat de Maniu) lipsiți de orice consistență, moluscoizi, cînd îi auzi vorbind ai impresia că ai luat în mînă o moluscă pe plajă la Mamaia. Te scuturi cu scîrbă maximă. Și te dezinfectezi. Dacă ai noroc să fie un dezinfectant sau o mască de protecție nu din cele importate de Romarm și de Pițurcă. Altul de-i făcuseră hoardele de galerie statuie. Ce distanță, Doamne! Și cu ce se ocupă o instituție cheie a statului român, a armatei naționale! Și ne mai mirăm de ce nimeni nu-l ascultă, nu are încredere în el, nu respectă nicio lege. Pentru că nu pot fi respectați decît oamenii cu caractere de bronz. Ați văzut ceva despre forjarea unor asemenea caractere în legile învățămîntului ce se pun la cale într-un cadru secret de parcă ar fi vorba de tehnologia nucleară? Nu, moluștele formează moluște. Coloana vertebrală nu este doar o axă anatomică, ci și una morală. Mai ales morală. Ni se prăbușesc statuile și ăsta este rezultatul cel mai vizibil al unei Românii educate să devină fluidă. Adică să ni se strecoare printre degete.

Prof. dr. Christian CRĂCIUN