Editorial

Editorial. SCHISME

E formidabilă voluptatea inepuizabilă a compatrioților noștri de a se diviza instantaneu în tabere vehement contradictorii și ireconciliante, pe cele mai surprinzătoare subiecte. Nu vorbesc acum de Covid sau educația sexuală, astea sînt teme de discuție în lumea întreagă. Dar pînă și Jocurile Olimpice, care ar trebui în teorie să fie perioadă de pace și înțelegere, au declanșat un adevărat război intern (că sînt foarte triste aceste jocuri e o părere strict personală, așa, fără spectatori în tribune, adică pierzîndu-și chiar rațiunea de a fi, și bieții sportivi n-au nicio vină). Războiul declarațiilor între d-na Ana Maria Popescu și d-l ministru al sporturilor, Eduard Novak, a inflamat o țară plictisită și incapabilă de subiecte vitale. Nu mai rezum, sigur ați văzut & citit o mulțime de dezbateri în care idolii de carton ai nației au dat dreptate unuia sau altuia. Mă interesează simptomul. Pădurea invizibilă din cauza unor mărăcinișuri. Trebuie să avem tăria de a recunoaște avem un sport cum e țara, și o țară cum e sportul! (mi-ar fi plăcut să aud asta în comentariile stupid triumfaliste de la olimpiadă, ba o firmă – proastă – de telefonie mobilă merge cu cinismul pînă la a introduce în reclamă strigăte de triumf de la medalii cîștigate acum zeci de ani) Și știți de ce? 1. Pentru că în sport au intrat tot felul de șmecheri puși pe făcut și spălat bani, mulți. 2. Pentru că sportul necesită în primul rînd exact lucrul care îi lipsește cel mai acut societății noastre, în economie, cercetare, învățămînt, cultură: o viziune de perspectivă. Cu alte cuvinte, investești în, să zicem, handbal azi ca să ai o echipă competitivă peste 20 de ani. Știți pe cineva dintre decidenții noștri capabil să gîndească peste acest arc de timp? Adrian Năstase a făcut nu știu cîte sute de săli de sport, nu mă interesează șmenul financiar. În mod normal, după atîtea decenii cam acum ar fi trebuit să avem o explozie de rezultate, o generație ivită din acele spații. În loc de asta, pustiu. Pentru că nu numai sălile sînt necesare, ci bani pentru copii și juniori, plata antrenorilor pasionați, echipamente performante, hrană, întreceri în campionate adecvate cît mai multe șamd. Or, un asemenea program de anvergură, mai ales la sporturile de echipă, lipsește cu desăvîrșire. Ar mai fi apoi încărcătura cu un naționalism stupid pe care o suportă sportul nostru (e ceea ce a enervat-o pe spadasina noastră pe bună dreptate, și poate și pe Halep care a preferat să-și facă nunta decît să se ducă la Tokio). De exemplu, comentariile la fotbal au fost mai penibile chiar decît jocul, pentru că s-au făcut că nu văd evidența: o echipă care nu a jucat literalmente nimic, fără tehnică, fără pregătire fizică, fără idee de joc, fără voință. O adunătură. Uitați-vă la Croația, o mînă de țară, și la ce forță reprezintă în sport. De ce? Pentru că au cultul sportului. Mi se va răspunde că „nu vine nimic din urmă, prea puțini copii aleg să facă sport de performanță”. De ce? Pentru că asta înseamnă: muncă, ambiție, chin, sacrificiu, cîștiguri materiale mici (adică elemente complet eliminate din filosofia de viață a învățămîntului nostru. O spunea și Elisabeta Lipă, care a reușit, cum necum, să mai dea puțină vigoare canotajului, un sport pe cale să aibă soarta gimnasticii sau a atletismului, adică să dispară).
Vreau să precizez încă o dată că aceste rînduri nu sînt despre sport, ci despre civilizație. Sporturile, mai ales cele de echipă (or, aici de ani de zile noi nu mai avem nimic performant: handbal, baschet, volei, despre fotbal nu vorbesc) sînt expresia – și aici seamănă arta – unei societăți  așezate,  evoluate, care-și petrece timpul liber nu în fața televizorului sau la mall, ci și-l dedică unui țel. Care presupune de cele mai multe ori sacrificii însemnate. Scrimera noastră a exprimat o durere care este, cred, a tuturor sportivilor care se simt din ce în ce mai singuri. În timp ce o populație care nu mai are niciun punct de sprijin pentru a-și consolida grava carență de stimă de sine (nici economia, nici cultura, nici politica nu oferă așa ceva) le pune în cîrcă toată această încărcătură suplimentară. Nu există detașarea și bucuria gratuită care ar trebui să acompanieze  urmărirea unui spectacol. În plus, comentatorii noștri nu știu să comenteze o înfrîngere. Spun tot felul de prostii. Au ceva în ton ca un reproș, ca și cum sportivul este vinovat că le-a furat ceva ce li se cuvine. Exact simptomul de care vorbeam la început: a te îmbrăca fălos cu meritele altuia. Pe de altă parte, dl. ministru, el însuși sportiv remarcabil, a făcut o declarație cel puțin nefericită, dovedind că scaunul transmite un fel de aroganță de care nu ne putem lepăda. Se pare (nu am urmărit îndeaproape speța) că totuși și-a cerut ulterior scuze, ceea ce ar putea fi considerat un eveniment: nu prea vezi oficiali români care să-și ceară scuze după o declarație nefericită. N-am scris despre liberali, despre viața post mortem a baronului von Bruchental în viziunea Ralucăi Turcan, această Dăncilă, mai vicleană și mai periculoasă a liberalilor, despre Dragnea… De ce să scrii despre absurdități?

Prof. dr. Christian Crăciun

Un comentariu

  1. Președina Federației Române de Canotaj a spus că lotul nu se mai poate antrena pe lacul Snagov din cauza beizadelelor și a pricopsiților dotați cu bărci motorizate, care brăzdează agresiv luciul apei în toate direcțiile. Aceeași manifestare isterică, de parvenitism vanitos și aroganță penală!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare