Ceea ce a reușit Putin a fost să transforme un desant de cucerire de teritorii într-un aprig război de independență. El a distrus toate iluziile progresului infinit și postmodernității, a întors lumea în secolul XIX. Adică la teoria sferelor de influență, a Lebensraum (spațiu vital), a colonizării. Reacția ucraineană, și mai apoi cea a democrațiilor occidentale, a fost una normală, de a apăra aceste lucruri vechi: identitatea națională, independența teritoriului, libertatea, sacrificiul, eroismul. Uitați-vă cum prezintă presa lucrurile: pe de o parte jertfa și eroismul celor care-și apără „sărăcia și nevoile și neamul”, pe de altă parte instinctul sângeros și sila de război a bieților soldați ruși care-și părăsesc tancurile pentru că nu e războiul lor. Dar nu este aceeași presă care până mai ieri ne spunea că instinctul național este semn de retardare? Acum e bun pentru că Ucraina apără Europa! Problema este, noul stat ce se va ivi va fi un stat european? Faptul că vestul a fost surd la avertismentele celor de dincolo de cortină, care știau pe pielea lor istorică și morală ce înseamnă comunismul real, nu cel proclamat de la înalte catedre, este plătit acum de copiii Ucrainei. Putin ne-a coborât din metavers în realitatea unde trebuie săpate tranșee și se coboară în adăposturi sub bombardamente. Urletele și plânsul mamelor nu sînt vocile sintetice de la rețeaua de telefonie. Sînt reale. Un regim de o brutalitate inimaginabilă pentru secolul XXI, pentru care viața omului nu face prea mulți bani, ne cere să optăm. De aici o mare derută morală. A-l scoate pe Ceaikovski din repertoriu nu înseamnă decît a continua la nivel de stat politica vandalismelor de acum vreo doi ani care dărîmau statui și epurau autori clasici din biblioteci și cursuri universitare. Nu înseamnă deloc a pedepsi Rusia.
Stat de tip autoritar, despotic, Rusia a distrus pacea lumii pentru că…. Cine știe să dea cu adevărat un răspuns? Explicații sînt multe. Ca orice tiran, Putin are obsesia trădării. Democrațiile nu-și pun această problemă, ele funcționează la nivelul moralei individuale, dar nu la nivel statal, cu excepțiile normale ale secretelor militare și tehnologice. L-a condamnat Franța pe Depardieu pentru că a ales să se stabilească în Rusia? Dar amintiți-vă ce pățeau la noi familiile celor „fugiți” (ce expresie!) în Străinătate! Cum erau vînați cei plecați și socotiți periculoși, toate poveștile Europei Libere. Zelensky a dat peste cap planurile rușilor conjugînd verbul a rămîne. Nu s-a refugiat într-o țară sigură, a rămas la Kiev, și asta a schimbat radical datele problemei. În felul ăsta, războiul a devenit o înfruntare personală între două simboluri: tiranul și eroul eliberator. În concertul de pe stadionul Luzhniki, organizat sfidător de Putin, un cîntec ar fi conținut următoarele versuri „Belarus și Moldova sînt patria mea”. Este acesta proiectul anexionist evident. De meditat la el.
Ajungem la rolul nostru în acest joc planetar din care nimeni nu înțelege nimic. Și asta ne paralizează. Rol nul. Citați-mi o singură declarație notabilă, cu conținut, a unui oficial român față de acest război. Retorică goală, diplomație de doi bani. Generalități fade. Comparați cu declarații ale polonezilor sau ungurilor. Ce par a nu înțelege disfuncționalii noștri decidenți este că România, ca și vecinii săi, este deja în război. În fiecare zi vedem la televiziuni atacuri și eschive, chiar dacă ele nu sînt cu gloanțe și rachete. Sînt cu (dez)informații. Avem de învățat peste noapte, ca popor, de la ucraineni ce înseamnă un război de independență azi. Ce înseamnă, în fond, independența. Legată indiscernabil de demnitatea națională. Românii, în frunte cu politicienii lor, par atît de fericiți că cineva are grijă de ei. Un frate mai mare care-i apără în curtea școlii să nu ia bătaie de la derbedei. E bine, desigur, dar nu e cazul să învățăm să ne apărăm și singuri? La identitate mă refer, nu militar. Ce se petrece, de pildă, în cultură este similar cu detonarea unei rachete. Petrecută într-o cumplită tăcere, căci, afară de cîțiva oameni din domeniu, nimănui nu pare să-i pese că sînt numiți oameni fără nicio legătură cu domeniul. De la numirile halucinante la diverse filiale ale ICR ale unor inși și inse fără nicio legătură cu activitățile culturale, pînă la scandalurile repetate de la Teatrul Național București (interzicerea manifestării solidarității cu Ucraina, ziarele anti-occidentale împărțite spectatorilor etc.), toate arată un sictir oficial definitiv față de cultură. Or, roțile dințate nu formează o identitate (decît, poate, dacă sînt nemțești), numai faptele culturale o alcătuiesc. Alături și împreună cu declinul demografic, analfabetismul cultural duce la destrămarea identitară fără să fie nevoie de vreo armată dușmană. De aceea nu jucăm niciun rol în niciuna dintre piesele care se joacă pe scena europeană. Revolta ne îneacă, mai întîi a fost pandemia, apoi războiul absurd. Absurd pentru că nu pare a avea cauze economice sau politice, nici măcar ideologice, ci provenit dintr-o exacerbare a orgoliului de mare putere care a colapsat sub greutatea propriei neputințe acum 30 de ani. În gaura neagră astfel creată riscăm să ne prăbușim cu toții, întreaga civilizație!
Prof. dr. Christian Crăciun
Curajos articol