Editorial

Editorial. PAPAGALII

Una dintre dimensiunile profund maligne ale politicii noastre, care nu s-a schimbat în ultimele trei decenii, ba chiar s-a accentuat pînă la patologic, este împrumutul otova, necritic, profund ideologizat, al legilor și mecanismelor de funcționare politică și socială gîndite „de dincolo”. Sigur că e nevoie de asta, că nu putem concepe altfel evoluția, că este un principiu fundamental al aculturației, sigur că așa s-a format, la urma urmei, România modernă. Da, dar… Desigur, țara înapoiată împrumută de la cea mai avansată. Numai că sînt de adus aici două modulări: i. nu orice merge în țara A merge și în țara B, trebuie ajustată critic fiecare măsură. Maioresciana teorie a formelor fără fond rămîne un operator din ce în ce mai valabil la scară planetară. Recitiți publicistica eminesciană pe această temă. Și ii. Tare mi-aș dori să avem politici și soluții originale, inventate de noi, pentru noi, care să fie admirate de alții. Adică să gîndim și noi cu propriile capete. Nu am reușit asta decît în registrul negativ, exemplul legilor justiției de acum cîțiva ani este eclatant. Mai mult, unii politicieni au învățat lecția și mint fără rușine: cînd vor să ne impună cîte o năsărîmbă ridică ipocrit din umeri, „așa ne cere UE”. Fals în cele mai multe cazuri.
Am scris această introducere teoretică pentru a mă referi strict la o bîzdîganie ineptă intelectual și profund dăunătoare în consecințe. Ivită din puțul gîndirii (nu mă pot opri să folosesc o expresie consacrată) „specialiștilor” noștri în politici educative, se numește „fișă de feedback semestrial”. Mai precis, este vorba de fișa după care elevii îi evaluează pe profesori. Cool chestia! La modă, cum să n-o importăm și noi gata mestecată! Citind „fișa” precară ca idee și ca performanță intelectuală îți vine în minte știutul vers horațian: parturiunt montes, nascetur riduculus mus (se chinuie munții să nască un șoricel ridicol). Începînd de la folosirea termenului rebarbativ de feedback, totul este discutabil în această „fișă”, ca intenție și ca realizare.
În primul rînd, într-un sistem în care aproximativ jumătate dintre elevi, conform datelor oficiale, sînt analfabeți funcțional, ce pertinență are judecata lor? Apoi, fișa are ca urmare exact adîncirea prăpastiei atît de dureroasă între elevi și profesori. Ea este un pas în ceea ce se urmărește de ani buni: anularea autorității profesorului, transformarea profesorului în „furnizor de servicii educative”. Adică te duci la restaurant și comanzi friptura mai în sînge și cafeaua fără lapte. Și chelnerul te servește ca atare. Așa e și cu fișa asta, îi comandă profesorului ce și cum să-i servească elevului. Care se poate supăra pe tine, dacă nu-l servești la țanc. Iată pct.12 „Mă simt în siguranță și confortabil la această oră!”. Ce înseamnă, oare, în context, confortabil? Nu cumva fiecare elev va înțelege ceva diferit, și ca atare funcția „evaluării” este nulă? Apoi, rostul școlii nu este comoditatea existențială, ci ca elevul să învețe. Ocupație deloc plăcută, uneori al naibii de dificilă, cerînd efort și sacrificii, adică chestii expulzate complet din filozofia educativă actuală, bazată pe joc, plăcere, destindere, „dans, antren și doar doi lei bufetul”!.
Alte puncte țin de mitologia actuală a digitalizării. Toți dau ochii peste cap, ca și cum informatizarea ar rezolva prin miracol toate problemele școlii românești. Să dau două exemple în care informatizarea nu aduce un progres semnificativ: lectura, înțelegerea textului scris și oral și, paradoxal, matematica. Aici e de lămurit o confuzie abil întreținută: matematica (disciplină prin excelență abstractă, teoretică, apogeul acestora) nu se confundă cu informatica (disciplină practică). Matematica (poate cel mai urât obiect de către diriginții politicii școlare, tocmai pentru că se supune greu tendinței de coborîre a școlii în noroiul concretului și refuzului gîndirii abstracte) simplu spus nu se poate învăța decît cu creta pe tablă sau creionul pe hîrtie, rezolvînd sute de probleme. De altfel, scepticul reacționar care sînt se tot întreabă cum explicăm că, pe măsură ce tablele devin mai inteligente, absolvenții sînt mai slab pregătiți. Iată, alt exemplu, pct. 14: ritmul parcurgerii materiei este potrivit pentru mine. Ce frumos sună! Ce fals este! Este tipica punere a carului înaintea boilor, specifică pedagogiei postmoderne. Deoarece nu se pot imagina atîtea ritmuri cîți elevi într-o clasă. La limită, nu poți sta un semestru pînă Bulă binevoiește să învețe tabla înmulțirii cu 3. Ritmul însuși face parte dintre cerințele actului didactic, între niște limite firește. Apoi, legînd acest punct de primul, „profesorul explică clar (cacofonia e a specialiștilor în didactică) materia”, te întrebi din nou: ce înseamnă asta în fond? Clar pentru Gigel poate însemna de neînțeles pentru leneșul Ionel. Sau invers. Vorbe goale. De-a dreptul sadică este cerința de la pct. 10, conform căreia elevii sînt încurajați să-și exprime părerile și opiniile. Asta, mai întîi pentru că progresul cunoașterii se face prin cunoștințe, nu prin opinii. Adică nu toate obiectele permit opinii. Nu există opinie la formula acidului sulfuric. Al doilea, și aici e gravitatea, obiectele care permit asta (literatura, filozofia, poate și istoria) au fost în așa fel concepute, de ani de zile, încît grilele de examen exclud cu desăvîrșire opinia (ce se cere la examenul oral de literatură e o jalnică parodie). Atunci? Ar mai fi multe de spus despre această hîrtie care, ca multe altele, va fi uitată. Import ideologic papagalicesc. Veți spune că am ținut partea profesorilor, dimpotrivă, știu bine că și în acest regat este multă putreziciune. De altfel, chiar mințile care au conceput actul acesta sînt profesori. Q.e.d.

Prof. dr. Christian CRĂCIUN

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare