Evident titlul este o calchiere după celebrul raport al Clubului de la Roma. Exact acum o jumătate de secol, un grup de savanți, devenit cunoscut sub numele de mai sus, folosind pentru prima dată un model matematic rulat pe calculatoarele vremii, atrăgea atenția asupra faptului că resursele sunt limitate și că, foarte repede, putem intra într-o criză globală. Nu e locul aici pentru o analiză a ideologiei și limitelor concepției Clubului. Care, de altminteri, s-a înșelat în previziunile sale. „Modelul” său este de altfel preluat de mișcările extremist-ecologiste de azi. Nu am preluat decît sintaxa titlului. Pentru că Europa de după WW2, și lumea după ea, a intrat într-o eră a optimismului fără limite. „Les Trentes Glorieuses” (cei treizeci de ani glorioși) au numit economiștii francezi deceniile de după război, ai unei expansiuni economice triumfătoare. Dar nu numai economia este în cauză. Știm măcar din filmele franțuzești sau italiene din anii 50-60 că pentru toți cetățenii vremii condițiile de trai erau de o precaritate greu de imaginat azi. Și totuși… erau o frenezie, un entuziasm, o poftă de viață, o veselie de neimaginat azi, cînd condițiile de trai sînt incomparabil mai ridicate iar „criza economică” e doar o fantoșă plimbată să sperie lumea. Analizez două expresii care să ilustreze ideea. Mă exasperează cînd se transmit reacții de următorul tip: anul viitor se prognozează o crește economică de numai 2%! Și asta cu un ton și o analitică alarmist, parcă ar vesti un dezastru. Oameni buni, e o creștere, nu o prăbușire. De unde obsesia asta a liniei uniform ascendente? Dezastrul e altceva. Nici măcar pandemia, nici actualul război nu au declanșat încă o criză majoră. Nu-mi explic cum și de ce, dar e încă foarte bine.
Sunt aproape opt decenii de la încheierea războiului în Europa, timp în care Continentul și-a construit, alături de SUA, o forță de neimaginat, cu pace și dezvoltare socială. Ce păreau, pînă în februarie anul trecut, de nezdruncinat în esența lor. Schimbări de regim, chiar violente (România), războaie locale, chiar guverne cu tendințe extremiste au bîntuit Continentul, dar nădejdea oamenilor a rămas, în esența ei, neatinsă. Ne intrase în gene mitul progresului ineluctabil și al păcii eterne. Și nici măcar agresiunea brutală a Rusiei nu a fost un șoc, cît faptul că ea s-a petrecut după tiparul vechi, parcă vedem un film din WW2. Această abolire într-o secundă a unor decenii de evoluție, acest șoc al descoperirii că sînt oameni care nu au evoluat deloc, în ciuda rafinamentelor tehnologice, reprezintă cea mai grozavă palmă dată mitului progresului de-la-sine-înțeles și inevitabil. Criza energetică, frigul din birourile oficiale, criza imigranților, cenzura rigidă corectitudinii politice au paralizat occidentul. I-au interzis bucuriile simple și speranța. Ideologiile au luat locul științei și culturii. Sau le-au infestat, tot aia. Ce se întîmplă la noi cu tot acest torent? Așa vin la a doua expresie…
Mă exasperează o întrebare din sondajele de opinie: „credeți că România se îndreaptă într-o direcție bună?”. Întrebarea e de mai multe ori stupidă. 1. Pentru că omul obișnuit nu are datele globale să știe încotro se îndreaptă țara, atunci judecă după salariul sau pensia lui sau prețul cartofilor în piață. Irelevant! 2. Pentru că nu direcția este în cauză, ci ritmul. Cu mici ezitări, la începutul anilor 90, pînă cînd tovarășii s-au prins de unde bate vîntul, ne îndreptam încotro trebuie, spre vest. Problema este că nu luînd ceea ce trebuie și suficient de rapid. Reforme pe care, de exemplu, polonezii le-au făcut din anii 90, noi nu le-am făcut nici azi. Vă aduceți aminte ce campanie ducea PSD-ul împotriva privatizării? Acum au privatizat (pentru ei) tot. Trăiască Năstase! Cei care am crezut (y compris subsemnatul) că mai rău decît Dragnea & Dăncilă nu se poate am fost grav contraziși în optimismul nostru: uite că se poate: Ciolacu & Ciucă. Am scăpat de Oprea și am dat de Bode. Am scăpat de Abramburica și am dat de Ligia Deca (după inenarabilul Sorin Câmpeanu). A fost izgonit Tudorel Toader pentru ca Predoiu să împlinească în liniște ceea ce respectivul nu a reușit. În plus, o seamă de componente ale democrației au suferit decăderi: presa a fost cumpărată de guvern, societatea civilă expulzată pe rețelele virtuale unde nu există ecou, învățămîntul distrus cu metodă, discursul critic de orice fel diabolizat cu metodă. Deci: încotro se îndreaptă România în acest cerc (mai mult decît vicios)? Cultura adevărată, cultura înaltă, cultura sufletului a ajuns un moft. Viitorul este o construcție mentală, un proiect. Dar politicienii noștri nu au minte. Deci noi avem viitor?
Prof. dr. Christian CRĂCIUN
Romănia, așa cred, se (re)îndreaptă spre o societatea” pumnului în gură”! Întotdeauna se poate mai rău, găndiți-vă doar la un tandem de genul Ciolacu- Ciucă în fruntea țării.
Catre cine se îndreaptă Romania?Catre cine este mai puternic.Întamplator,spre norocul nostru,Vestul este mai puternic,desi unii de pe la noi,”nu spun cine,persoane importante”,ar vrea spre „înapoi”.D-aia e brambureală la noi!?Acestea încă mai au „ecou”!!!