Cazul 1. Doctor al Universității din Leuven, Belgia, unde a făcut și studii post-doctorale și a și predat; Cazul 2. masterat la Universitatea Wales, Marea Britanie, doctorat la Universitatea Wincester, Marea Britanie; Cazul 3. absolvent a două facultăți (grele) cu masterat; Cazul 4. absolvent cu studii aprofundate, urmate de specializare în Franța. Prezint aceste patru CV-uri de oameni tineri care au fost recent numiți consilieri pe lîngă șeful celei mai importante instituții a țării, după parlament și guvern. Aflată însă la distanțe cosmice în sondaje în ceea ce privește încrederea populației în fața celor două amintite. Și acum întrebarea: cunoașteți vreun politician de frunte cu un asemenea CV? Sau măcar avînd consilieri de aceeași anvergură? Evident, cele ce urmează se vor citi în continuarea articolului trecut, ca un argument în plus la premisa aceluia. Și ca o dovadă peremptorie că se poate, că avem oameni pregătiți, totul este să-i scoatem în față. Vă îndemn să urmăriți pe YouTube pe Valeriu Nicolae, cu serialul său Starea impostorilor. Veți înțelege de ce oamenii cu studii autentice nu pot ajunge în locuri de decizie, pentru că totul a fost acaparat de ei. Trăim într-o lume globală a im-posturii. Iar la noi este paradisul său. Scriu astfel pentru a sublinia că termenul acesta înseamnă oamenii care se află într-un post care nu e pe măsura lor. De la președinți de state (unite sau nu), la simplii profesori de școală. Iar în lumea românească politico-administrativă im-postura este regula absolută, calificarea este o rara avis. Cum se face că avem atîtea sute, mii, de absolvenți cu foarte bune rezultate la marile universități din lume, iar noi defilăm tot cu Piedone, Firea, Barbu, Ciolacu, Burduja… și hai să nu cităm toată lista guvernului cu secretari de stat și șefi de departamente cu tot?
Se întîmplă o distanțare rapidă, ca două blocuri continentale care se îndepărtează unul de altul, numai că infinit mai repede: cu cît presiunile schimbărilor societale, ale mediului virtual, inteligenței artificiale, războaielor și bolilor pandemice, ideologiilor non-umaniste etc. sînt mai strivitoare, cu atît oamenii care ar trebui să ne apere de aceste cutremure ale istoriei sînt mai puțin calificați și pregătiți să o facă. Cu o comparație, ca și cum pe un vas prins de un uragan groaznic am numi drept căpitan pe cel care spală vasele la bucătărie. Care poate fi un om minunat altminteri, dar nu este pregătit pentru a conduce un vas în furtună. Cam asta este fața noastră azi.
Un exemplu banal: se discută (într-o disperantă lipsă de gîndire și de perspectivă globală), pentru a combate violența în creștere galopantă în școli, introducerea camerelor de supraveghere fără acordul părinților. Această subliniere, venită din chiar partea inițiatorilor, te pune imediat pe gînduri: ea calcă în galop deopotrivă Constituția și cîteva legi particulare. Sunt aspecte morale, sociale, educative, psihologice, practice care, mi se pare mie, ar cere o îndelungă dezbatere publică. Nu impunerea prin decret, pentru că așa i s-a părut unuia că ar fi bine, cu o „soluție” care deformează moral. Bîlciul candidaturilor la viitoarele alegeri ilustrează, la fel, această vacuitate. Retragerea Ramonei Chiriac (cu un CV beton) de pe lista pentru europarlamentare, negocierea de talcioc a lui Piedone, care se vinde împreună cu toată familia: fiica loc pentru europarlamentare, fiul loc pentru sectorul V, el însuși loc pentru parlamentare, ajungerea pe primul loc a inenarabilului Mihai Tudose, alunecosul Rareș Bogdan, arată clar că nu există alte criterii decît cele de clan. Clanul care s-a instaurat la putere din ianuarie 1990 și a acaparat, încet, încet toate articulațiile, pînă la cele mai mici, ale societății. Eliminînd fără milă pe orice intrus. Nu se poate intra din afară în acest spațiu ermetic. Aud pe cineva rostind cuvîntul democrație? Democrație este sinonim cu ceea ce teoreticienii numesc societate deschisă. Or, societatea românească este una cvasi-închisă, a castelor, nu poți accede la un anumit palier decît semnînd pactul cu diavolul sistemului. Excepțiile întăresc regula. Jocul politicienilor, jurnaliștilor, liderilor de opinie în jurul acestui concept de democrație mi se pare aidoma acelor mamițe care-și pun pruncii de 3 ani să recite în fața musafirilor. Așa recită aceștia poemul democrației în fața mătușii Europa, ca să-i arate ce deștept și precoce e el, și cît ar merita să intre în Schengen și să primească bomboanele altor miliarde de la PNNR. În fond, totul e o parodie, câtă vreme niciunul dintre sistemele sociale nu funcționează în mod eficient, adică democratic, deschis: sănătate, transporturi, învățămînt, asistență socială, apărare, justiție, viață internă de partid, viață externă de partid, economie de stat, cultură, presă, administrație locală, și lista e deschisă. La oricare dintre aceste paliere găsim aceeași situație: domnia sfîntului Pseudo, a falsului, măștii, imitației, fără nimic autentic. Alegerile (fără a avea realmente între ce și ce, între cine și cine să alegi, „toți sînt la fel” sloganul național) sînt un carnaval de promisiuni și jocuri murdare (vezi doar cazul Piedone), fără nimic democratic în substanța lor. Și uite așa viața noastră bleagă devine o pseudo-viață.
Prof. dr. Christian CRĂCIUN
Cel mai bun exemplu este cel al doctorului care s-a lasat amagit de primaria Bucurestilor. Asa cum spuneti si dvs oamenii cu adevarat competenti nu au ce sa caute in politica damboviteana. Necazul este ca Romania a incaput pe mainile unor prosti. Prosti dar multi , vorba lui Lapusneanu!
Poate ne spuneți și nouă (nu mie, personal, fiindcă sunt prea neînsemnat pentru dumneavoastră – vermis sum) de ce acordul părinților în privința introducerii supravegherii video ar fi adus vreun plus de logică/utilitate inițiativei. N-ar fi bine dacă am întreba părinții și despre utilitatea bacului? Sau a școlii în general? Că oricum, urecherea corpului didactic de către mămici a devenit un modus operandi! Ca să fie o democrație pe cinste, nu de-alta! Utilizarea în exces a consultației publice prin referendumuri și alte „plebiciste” a fost și a rămas apanajul dictaturilor și a regimurilor autoritare fardate.
CV-uri beton vă trebuie, nu-i așa? Să vă reamintesc câțiva politicieni jalnici cu asemenea cv-uri, nu de alta, dar văd că memoria „ne” joacă feste? Sau să vă amintesc alți politicieni la fel de jalnici pe care i-ați susținut chiar în lipsa unor asemenea cv-uri? Criticăm, criticăm, criticăm… dar de ce nu oferiți dumneavoastră soluții la problemele insurmontabile ale acestei lumi imperfecte? Poate transformarea celei de a doua republici într-o teocrație asumată, măcar să nu mai fim ipocriți… dacă tot le lăudăm posesorii de cv-uri beton…
1. Dictatura mămicilor care urechează corpul didactic nu trebuie înlocuită cu o dictatură a corpului didactic ( sau a altcuiva). Școala nu trebuie să fie obligată să ceară acordul părinților pentru orice cui pe care vrea să îl bată (orice mătură pe care vrea să o cumpere etc.) = Părinții nu trebuie să fie împinși către ceva de genul: dacă vrei să vină copilul la școală atunci accepți supraveghere video în școală. Copilul este al părinților lui, nu al școlii.
În ceea ce privește trecerea la supravegherea video în școli, au fost rezolvate toate chestiunile morale? sociale? educative? psihologice? practice? etc.?
2. CV-uri beton nu trebuie neaparat. Orice soldat poartă în raniță bastonul de mareșal (orice soldat; despre generali nu mai vorbim). Totuși CV-urile își au rostul lor. Dacă CV-urile beton nu ne trebuie, atunci ce vom spune despre orice alt CV? Ce vom spune despre CV-urile care nu sunt beton? Înseamnă să renunțăm cu totul la CV-uri pentru că oricum CV-urile beton nu ne trebuie?
3. Și eu cred că, așa cum ați spus, lumea aceasta este imperfectă. Unele probleme sunt într-adevăr insurmontabile. Și, într-adevăr, este bine să căutăm soluții; optim ar fi, cred eu, să căutăm soluții cât mai bune, cât mai apropiate de soluțiile complete. Și mai cred că nu e simplu pentru nimeni să ofere acele soluții. Nici profesorii, nici profesorii doctori, nici academicienii, nici politicienii, nici jurnaliștii, etc.; nimeni nu poate să spună că problemele acestei lumi sunt simplu de rezolvat, sau că problemele acestei lumi pot fi rezolvate de un singur om. Nu cred că putem aștepta de la un singur om să ofere măcar o singură soluție completă la vreuna dintre problemele insurmontabile de care ați amintit.
Eu tare as vrea sa vad CV-urile primarului, viceprimarului, administratorului public si consilierilor locali :)))