Editorial

PERSPECTIVE. Despre talibanii gândirii

Moto:
Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Ci să-i scoată ochii corbii
Să ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prăpădi-l-ar focul jalei
Să-l arză să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească
Cine ține cu străinii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

În aceste zile, dense din punct de vedere evenimențial, toată lumea vorbește despre talibani. Despre talibanii lor, nu ai noștri. Privind scenele dramatice ale evacuării cetățenilor occidentali de pe aeroportul din Kabul, mi-am îngăduit un temerar exercițiu de imaginație și m-am întrebat cum ar fi. Dacă, într-o zi, NATO și-ar retrage trupele și logistica de pe tărâmul mioritic? Dacă UE s-ar comprima în jurul nucleului CEE de odinioară și am rămâne mândri și goi, precum dacii liberi? S-ar găsi și la noi niscaiva talibani care să umple acest vid creat? Sau aceștia sunt deja printre noi, vituperând și agitând stindardul neamului oropsit și împilat de cruda străinătate?
Cu prilejul comemorării unor „sfinți ai închisorilor” și, de ce nu, a niscaiva legionari jertfiți pe frontul anticomunist, părintele profesor (nu scăpăm prea ușor de sub povara acestei sintagme cu iz misionar) Constantin Necula, considerat una dintre vocile raționale și pertinente ale bisericii noastre pravoslavnice spunea următoarele cuvinte: „îl rog pe Dumnezeu să se mai nască măcar odată la o mie de ani o generație care să nu moară alergând spre vest, ci să învețe să moară apărând pământul țării”. În aceeași alocuțiune, locvacele preot a lansat un avertisment: „suntem în clipe de cumpănă reală pentru țară”.
Iată că și pentru moderatul preot, care glăsuiește adesea atât de dulce când se află în dialog cu schismaticii papistași, sau cu ereticii baptiști, Occidentul rămâne desfrânata cea apostată, iar tinerii asupritului nostru neam par a fi pierdut busola și simțul realității. „Cumpăna” în care se regăsește țărișoara este abundent exploatată de mai toți heralzii cetății; fie se evocă mărețele realizări ale epocii de aur, în care toată lumea avea serviciu, când femeile se aliniau conștiincios la cozile din fața farmaciilor (pentru că „se dădea” vată), încolonându-se apoi, disciplinat și patriotic, în anticamera ginecologului pentru controlul obligatoriu, sau în care copiii petreceau nopți întregi pe scăunele, în fața măcelăriei din colțul pieței pentru a nu pierde rândul; fie se amintește obsesiv și melancolic magnificele izbânzi ale „României Felix”, când untul curgea în loc de apă la cișmea, iar coșcovanul de mămăligă se găsea înfipt în toți parii gardurilor interbelice. Atenție: „cumpăna reală pentru țară” pe care o reclamă lucizii apărători ai tradițiilor noastre atât de primejduite, o trăim în anii de grație în care România, cu toate lipsurile, restanțele, beteșugurile și metastazele ei, trăiește cea mai fastă perioadă a întregii sale istorii: dispunem de cea mai îndelungată expectativă de viață, de cel mai ridicat produs intern brut, de cele mai multe libertăți individuale la care, antecesorii noștri recenți bunăoară, nici nu ar fi îndrăznit să aspire. Așa este, învățământul românesc se află probabil pe cel mai de jos palier din întreaga sa istorie. Probabil. Dar nu-i sigur. Ne oripilează plagiatele doctoratelor, dar nimeni nu suflă un cuvințel despre plagiatul cvasi-general la nivel de licență, sau de faptul că în timpul republicii socialiste, nu acum, în timpul celei de-a doua republici, o analfabetă ajunsese academician. Corupția a atins cotele cele mai abjecte, poate. Dar nu-i sigur. Mihail Manoilescu, fostul ministru al Externelor, atât de obsesiv evocat în ultima vreme de dl. Pleșu (n-avem ce face, recursul la dialectica interbelicilor a devenit o molitfă canonică pentru intelectualii „dreptei”), vorbește despre „blestemul celor douăzeci și doi de ani ai României Mari”, cu alte cuvinte, despre dezamăgirile create de „legenda regelui Carol”, „mitul Averescu”, „idealul țărănist”, „credința în legionari” etc. Iată că mărturiile unui om de stat care a jucat un rol politic activ în chiar mult-slăvita perioadă interbelică, invocă aceeași cumpănă apocaliptică de care părem incapabili să mai scăpăm. În rest, recursul la constituentele mitului conspirației rămâne constanta cea mai valorificată a imaginarului politico-istoric românesc.
Din fericire, în zilele noastre nu ne confruntăm cu sute de mii de tineri morți pe câte un front al cruciadei antibolșevice (ca pe vremea „conducătorului”), nu asistăm la execuții lapidare pe stradă, sau la evrei spânzurați în răspântii (ca pe vremea „căpitanului”), nu se ivesc dube negre ale Securității în miez de noapte, nu mai sunt cozile la alimente, frigul din case și disperarea de a-ți părăsi țara (ca pe vremea „cârmaciului”), cu toate acestea, se clamează, apoteotic și înfricoșător „cumpăna”, dezastrul absolut, moartea românimii, dispariția neamului omenesc. Oare atunci când vremuri cu adevărat catastrofale se vor ivi din nou la orizontul istoriei, cu ce adjective vor mai opera acești anunțători ai nenorocirii? Le va ajunge limbajul chinuit al hiperbolei?
M-aș fi așteptat ca rugăciunea preotului Necula să nu pomenească despre nevoia vreunei alte generații de a învăța să moară apărând glia strămoșească. N-ar fi mai bine să nu mai moară nimeni pentru țară? Toți vestitorii nevoii de jertfă supremă, de la Hitler la Antonescu, de la Stalin la Ceaușescu, de la Codreanu până la preoții și mirenii vigilenți ai zilelor noastre devoalează numitorul comun al discursului lor: ideologia militantă. Personal, nu-mi doresc ca vreo generație să mai învețe a muri pentru țară, ci să trăiască și să muncească pentru ea. Ajungă-i Istoriei jertfele pe care le are deja. Ca să nu spun că mi se pare indecent să vorbească despre moarte niște inși al căror pântec rotunjor și fălci proeminente demonstrează că iubesc bucolic viața! Iar dacă generațiile ce urmează vor găsi de cuviință să meargă către vest (adică într-acolo unde au năzuit și s-au instruit mai toate spiritele înalte ale poporului român), această opțiune să nu fie taxată ca un cancer social. Iar dacă trebuie neapărat jertfă, nu ar fi mai potrivit să înceapă chiar cine zice? A-l întreba pe părintele Necula când anume a poruncit Cristos să ne jertfim apărând un pământ, oricare, bănuiesc că ar fi un demers futil, cunoscută fiind abilitatea teologului de a livra răspuns la orice întrebare. Nu am nicio îndoială că „părintele profesor” este capabil să postuleze fără șovăială că Cristos a fost, după caz, dac sau rumân neaoș. Prezența și, pe cale de consecință, validarea unui eveniment neofascist de către preotul Necula, participarea sa înscriindu-se perfect în spiritul celor scrise în „Buna vestire” din 8 noiembrie 1940: „Căpitanul s-a întrupat (sic) pentru a schimba omul însuși, pentru a-l spiritualiza, a-l libera cât mai mult de lanțurile materiei. De la Iisus Hristos și până la Căpitanul nimeni nu a năzuit o astfel de prefacere. Căpitanul a fost un continuator nemijlocit al crucificatului de pe Golgota.” Așadar, aceste diafane, dematerializate spirite care ne prevestesc, în aceste zile, apocalipsa iminentă, se mișcă și vorbesc, teofanic, în această paradigmă a jertfirii supreme. Despre misiunea neîndeplinită a bisericii pravoslavnice de a-i învăța pe oameni cum să trăiască creștinește, nu cum să moară pentru neam, în alt articol.
În ce privește exercițiul de imaginație propus, ce părere aveți, se vor găsi talibani autohtoni care să proclame victoria spiritului românesc împotriva lesbienelor de la Bruxelles, împotriva hegemoniei americane și a blestemaților străini (mânca-i-ar inima câinii cui îndrăgește pe aceștia!) care ne-au furat țara și libertatea dacică? Imaginați-vă numai, odată eliberați de sub jugul asupritor al Uniunii Europene și NATO, în slăvita țărișoară s-ar instala Raiul pe pământ: soboare de preoți teologhisind la toate colțurile de stradă, mândrul tricolor fâlfâind vindicativ pretutindeni, familii tradiționale pe tot drumul, născând prodigios și patrioticesc în lipsa posibilității de avort, și numai ea, singura credință ortodoxă fără de care nimeni nu poate fi român. Și niciun (absolut niciunul) homosexual defilând pe Calea Victoriei!

Dr. Adrian Dragoș Defta

2 Comentarii  

  1. Cred că ați vrut să vă referiti la ereticii penticostali, că pe acolo se duce pr. Necula sa predice, nu la baptisti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare