Împrejurările vieţii l-au situat pe junele și viitorul jurnalist câmpinean Tiberiu Stanciu, redactor cu vocație reportericească activ în anii de apariție ai săptămânalului JURNALUL de PRAHOVA (1992-1999) și apoi ai cotidianului OGLINDA CÂMPINEI (1999-2005), cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, în preajma unuia dintre scriitorii apropiaţi şi preţuiţi de Geo Bogza şi Simion Stolnicu, a cărui carieră profesorală s-a împletit cu aceea literară, sub auspicii pe care, în a sa monumentală „Istorie a literaturii române de la începuturi până în prezent”, George Călinescu le comentează în 14 rânduri, la pagina 937, capitolul „Alte orientări”: «Alexandru Tudor – Miu (n. Brazi-Ploieşti, 25 februarie 1901), în Standard, poeme de petrol şi energie (Câmpina 1934), cântă de asemenea fără destulă culoare industria petrolului şi, americăneşte, recluziunea în birou a contabilului care mânuie cifre „scânteind precum stelele” : „Am pe masa de lucru, scrutătoare/ o maşină de calcul, un tampon/ (…)».
Rămas în literatura interbelică, Al. Tudor-Miu a condus Şcoala profesională Electrotehnică din Câmpina, unde Tiberiu Stanciu a ucenicit un curs întreg. Atent la momentul împlinirii a 60 de ani de la moartea scriitorului care i-a fost director de școală, Tiberiu Stanciu îşi aminteşte…
Habar n-aveam pe-atunci, prin zilele friguroasei toamne a anului 1959, eu, elevul Stanciu Tiberiu, că, la distanţă de o viaţă de om, voi fi acela care să povestească despre profesorul şi scriitorul Alexandru Tudor Miu! Patina sovietizării, acum îmi dau seama (aveam 14 ani), cuprinsese Câmpina – un oraş, până în 1940, un fel de „cuib de nobili”, foarte emancipat! Domnul Alexandru Tudor Miu făcea parte din elita acestei urbe aristocrate, deşi era o fire retrasă, meditativă…
– Din vârful vârstei, cum arată azi acest personaj de epocă?
Un bărbat între două vârste, cu părul alb, de înălţime potrivită. Vara purta la gât o eşarfă, iar iarna, un fular. Adâncit în problemele Şcolii, parcimonios la vorbă, îl vedeam zilnic traversând aleile „Electrotehnicii” – Unitate a Societăţii Concordia-Electrica, având subţiorile doldora de cărţi şi caietele sale de lucru, la pas domol, absorbit de versuri pe care fie că urma să le publice sau le publicase, fie de altele noi care îi frământau spiritul. Privirea lui blândă, chiar şi atunci când devenea pătrunzătoare, îmi „spunea” cât de adâncit în melancoliile sale trăieşte scriitorul Al. Tudor Miu.
– Conştientizai că te afli în preajma Scriitorului cu acest nume?
Fireşte că nu, dar, după jumătate de veac, îl pot desena în cuvinte. Copilul care eram atunci, pur şi simplu îl privea şi, probabil, gândea că, elev al acestui profesor fiind, trebuia să înveţe bine de tot la limba română! Ţin minte că era mereu printre noi, că ne iubea părinteşte, arătându-ne afecţiunea cu discreţie, celor mai mulţi dintre noi.
– Cum arăta viaţa de ucenic la „Electrotehnica” pe care o păstorea profesorul şi scriitorul Alexandru Tudor Miu?
Luam masa de prânz în incinta Şcolii, desigur, într-un climat dominat de agitaţia tipică unei şcoli. Se întâmpla ca în sala de mese să persiste, spre disperarea pedagogilor, o gălăgie infernală, încât aceştia, cu toată severitatea, să nu ne poată totuşi disciplina. Tocmai atunci, în uşa cantinei apărea domnul director Miu, moment în care, brusc, sub privirile distinsului om de cultură, amuţeam cu toţii! Numai respiraţia ni se mai auzea atunci…! Se uita la noi mustrător, mergea la bucătărie, să guste mâncarea şi apoi făcea un tur, parcă de onoare, printre mesele noastre. Câteodată era însoţit de un domn mai înalt decât dânsul, care, la fel, purta teancuri de cărţi, reviste, caiete sub braţe. Se aşezau pe vreuna din băncile de pe alei şi stăteau de vorbă îndelung… Domnul acela, aveam să aflu, era Geo Bogza!
– S-a întâmplat însă sfârşitul imprevizibil…
…În vara anului 1961, când toţi elevii Şcolii erau în vacanţă. Ştiu că foarte repede, imediat ce ni s-a spus că Domnul director şi profesor Al. Tudor Miu a murit – pe 25 iulie – mulţi dintre noi, elevii de la „Electrotehnica”, ne-am strâns în curtea Şcolii şi, după obiceiurile vremii, l-am condus pe ultimul drum, două zile mai târziu. Doamna Else (Deligdisch) Tudor Miu, excepţionala lui soţie – cu care s-a căsătorit în 1938 –, i-a prelungit existenţa literară şi nemurirea prin anii trăiţi după dispariţia scriitorului. Adesea, de ani mulţi încoace, trec pe la mormântul familiei Alexandru şi Else Tudor Miu, apăsat de zăpada amintirilor…
Serghie Bucur
