Anuarul Societății de Științe Istorice din România, filiala câmpineană, aduce în atenția publicului care mai iubește lectura și cultura, o personalitate care și-a pus amprenta asupra orașului Câmpina în ultimele trei decenii: profesorul Gheorghe Râncu. Îmi este foarte greu să scriu la trecut despre domnia sa, având în vedere că l-am cunoscut intim timp de doi ani, în perioada 1993-1995, când am făcut pregătire cu domina sa la istorie. Mama mă bătea la cap să dau la Facultatea de Drept, părea a fi calea sigură către o prosperitate materială garantată. Problema era că multe alte zeci de mii de părinți credeau exact la fel, de aceea concurența la Facultățile de Drept de atunci era acerbă și exact din acest motiv (cererea mare) au apărut facultățile private, care au scos mulți bani tocmai din hrănirea acestei iluzii. Să vorbim și să practicăm Dreptul într-un stat atât de strâmb și stâng (dar și de stânga), ăsta da paradox!
Nu l-am avut profesor la clasă pe domnul Râncu și poate tocmai de aceea l-am cunoscut mai profund. Țin minte și acum cele două ore de luni după-masă în care domnul profesor vorbea și ne explica cel puțin o oră și jumătate sau chiar două. După două ore de stat, simțeam disperat nevoie de a ne dezmorți oasele, dar nu, domnia sa mai avea energie să ne ofere încă o jumătate de oră din timpul său. În 1994 sau 1995 nu aveam acces la internet, deci nici la Google sau Wikipedia, ne extrăgeam informațiile din cărți, însă dacă ar fi să-l compar pe profesorul Gheorghe Râncu, cel de atunci, cu ceva, mă gândesc imediat tocmai cu Wikipedia. Dânsul era Wikipedia noastră. Părea că știe întreaga istorie a umanității de la A la Z, iar noi nu puteam înțelege unde se îngrămădeau acele informații. Inutil de precizat, dar ne povestea despre mult mai multe aspecte ale istoriei decât cele cuprinse în manual, și pe care eram obligați să le cunoaștem pe de rost, căci la examenul de admitere la Drept se adoptase sistemul tip grilă. Căci altfel cum i-ar fi putut departaja pe numeroșii postulanți la a face dreptate în Valahia? Unele erau chiar detalii picante despre viața unui Carol al II-lea sau Napoleon sau a neglijatelor femei din insula Lesbos. Am păstrat cu sfințenie până recent caietul de pregătire care era unul studențesc și cartonat, dar de câțiva ani i-am pierdut urma.
Sunt fericit că l-am cunoscut când încă era tânăr, plin de vitalitate și mulțumit de munca sa educativă, de misiunea pe care o avea în comunitatea câmpineană, de care s-a absolvit cu brio, influențând atât de multe generații. Îmbogățindu-ne. Iar studiile care au fost adunate în acest gros anuar sunt o dovadă vie a interesului său istoric divers, complex, care nu s-a rezumat doar la o arie tematică, la o specializare. De-a lungul anilor a scris despre multe subiecte, precum activitatea de jurnalist a lui Grigore Gafencu (despre care a scris și o lucrare de doctorat, dacă nu mă înșeală memoria), despre o scurtă istorie a calendarului, despre totalitarismul interbelic, despre Holocaustul românesc în antiteză, despre stema României, un studiu comparativ între constituțiile regimurilor politice autoritare din 1938, 1948, 1952 și 1965 (de fapt, ultimele trei ale aceluiași regim comunist), despre războiul româno-maghiar din 1919, despre raporturile româno-sârbești (1918-1920), despre prințul stepelor, Timur Lenk (ce subiect exotic!) și multe altele. Regretul meu personal este că nu a concretizat aceste studii în cărți.
În ultimii cinci-șase ani m-am mai întâlnit cu domnia sa la diverse evenimente și am remarcat o imperceptibilă schimbare. Ceva îl întrista dar îmi este imposibil să-mi dau seama ce. În plus, cu anumite ocazii, nu știa/ nu voia să-și dozeze efortul oratoric care rămăsese cumva ancorat în anii 1990, când oamenii nu erau plictisiți, demoralizați, indiferenți, mai ales că de multe ori vorbea unei „oaste de strânsură”, mobilizată de administrația locală pentru a umple sălile, așteptând cu nerăbdare finalul și tratația.
Nu am putut scrie nimic atunci când am aflat că a trecut în lume acelor veșnice (sau nu), de aceea am preferat să aștept. O distanță temporală este benefică pentru a-ți sedimenta sentimentele. Da, dascălul care nu se consumă la clasă este ca o lumânare stinsă!
Codruț CONSTANTINESCU
Singura ora la care nu ma puteam plictisi. As fi stat cu el zi si noapte sa imi impartaseasca tot ce stie sau tot ce as vrea sa aflu, caci era singurul cred, apropiat mie, care ar fi avut raspunsurile la orice intrebare as fi avut.