Nea Nae Goage de la Câmpina

Am suferit mai multe pierderi irecuperabile la Câmpina. Distrugerea temeliilor zidului dinspre lacul Curiacul al Castrului roman din Parcul Dr. C.I. Istrati. Distrugerea inscripțiilor sgrafitate din altarul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” (Izvoranu) de la Brazi. Distrugerea Palatului Domnesc din curtea Colegiului Național „Nicolae Grigorescu”. Demolarea Casei Doctorului C.I. Istrati, din curtea Școlii de Miliție – acum Școala de Agenți de Poliție „Vasile Lascăr”. Ca să amintesc numai câteva. Și, ca să nu se mai profileze încă una, deși nu este vorba de o descoperire personală, și fiindcă tot citesc despre lamentările celor cu tragere de inimă, mă alătur inimii lor și îi îndemn să ia inițiativa salvării Rafinăriei Steaua Română. Să nu mai vedem în impresionanta construcție industrială doar o viitoare amintire. Prezentul și viitorul localității nu se termină odată cu noi. Viitorii parteneri industriali vor fi mai ușor de convins văzând Rafinăria de la 1897, decât arătându-le numai Carele cu boi. Sau, Boi la arat, deși s-au vîndut și aceia. Aveți în Câmpina și banii, pe care să-i restituiți actualilor proprietari, și mijloacele administrative, adică hotărârile Consiliului Local.

Și, fiindcă tot am folosit verbul „a arăta”, eu aș arăta lumii și Muzeul memorial „Dr. Florea Din”, dedicat savantului care a avut ideea că un nerv se poate reactiva, folosind un impuls electric, și după ce traseul său a fost întrerupt. Am asistat eu însumi la rezolvarea unui caz disperat – cum erau toate până la geniala idee a Doctorului Din – și depun mărturie. Am avut un coleg de clasă la liceu, Marius Negulescu, medic școlit la Facultatea de Medicină din Iași și radiolog la Spitalul Colțea din București. Fiul său mai mare făcuse o pareză facială și, timp de doi ani, nici un medic nu reușise să o vindece. A auzit și de Florea Din și, ca să nu-și supere Profesorul – lumea medicală universitară, în frunte cu Constantin Arseni, numele Spitalului 9 din București, azi (v-aduceți aminte, câte exemplare din „Muncitorul sanitar”, cu denigrările acestuia, se vin-deau la chioșcurile din Câmpina?) îi declarase un război total concitadinului nostru – Marius s-a dus la Iași și i-a spus magistrului său. „Poți să încerci oriunde, doar e vorba de copilul tău!”, i-a dat dezlegare acesta. Și așa m-am trezit cu Marius, la Poiana, pe o motoretă, înalt cât taică-su, popa de la Florești, și gras cât preoteasa, de se mira Manole Greuș, din vecinătate, pe ce umbla această nălucă. Nu-l cunoșteam pe Doctorul Din, dar m-am dus la el. M-a primit. Apoi am fost și cu Marius și fiul său, care era elev într-a cincea. De la primul impuls, ochiul nemișcat de doi ani a clipit. Ca în fabula lui Arghezi, „Cuiul”, Marius, pasionat radio-amator – dar nu de talia celor atât de vestiți din Câmpina – mi-a spus că el ar fi făcut un pistol mai nerudimentar. Vorba lui Dan Diaconescu: „Nici nu știți ce pierdeți!”, dacă nu-l faceți.

Am dat odată de relatările Doctorului Constantin I. Istrati, despre descoperirea unor cărămizi romane la isvorul Cârpitul, aflat în marginea dinspre lacul Curiacul a proprietății sale din Câmpinița. Istrati nu era un neștiutor, căci avea una din cele mai mari trei colecții de antichități, Maria Istrati-Capșa, din țară. Pe care, firește, a deschis-o întâi la Câmpina, ducând-o apoi la Turnu-Severin, care s-a oferit s-o găzduiască în clădirea Teatrului. Am fost în Parcul Istrati, am găsit isvorul, închis, și, pe o lungime de vreo sută de metri, temeliile unui zid larg, foarte bine păstrate. Am bătut toba la Primărie și la Școala de Miliție, de unde mi s-a dat un ofițer, căruia i-am arătat prețioasele relicve romane. Cu ani în urmă, dar nu prea mulți, îi trimisesem, de la fața locului, la 26 Martie 1970, o telegramă, la Institutul de Arheologie, fostului meu șef de șantier de la Târgșor, Gheorghe Diaconu: „Descoperit așezarea și cimiti-rul vizigoților de la Pietroasele”. Dânsul a venit imediat la Câmpina și i-am dat cioburile și cele două vase de lut întregi, unul cu rune, o strachină și o carafă înaltă, ca o vază „săsească”, pe care le-a și publicat în revista „Dacia”. Peste un timp, colaborând Dumnealui cu Mircea Babeș (în echipa căruia fusesem în 1969 la Romula/ Reșca) și cu Radu Harhoiu, la ediția academică a lui Alexandru Odobescu, Opere, volumul IV, Tezaurul de la Pietroasa, București, 1976, i-am invitat pe toți trei să lansăm monumentala carte la Muzeul Hasdeu, în Salonul „…n…o…u”. Am vrut să le arăt temeliile impunătorului castru. Ce să le mai arăt? Fuseseră nivelate cu buldozerul!…

La Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, vrednicul Preot Stelian Izvoranu a făcut o treabă foarte bună, aducându-l să restaureze pictura pe renumitul Iosif Keber (are acum o Casă memorială la Târgu-Jiu), care tocmai lucrase și la Mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște. Am intrat și eu în altar și am văzut acolo o mulțime de inscripții zgâriate de-a lungul timpului. Una, din vremea lui Matei Basarab. Odată, s-a întâmplat să apară deodată trei cărți despre Vlad Țepeș, scrise de Ștefan Andreescu, Corneliu Leu și Nicolae Stoicescu. I-am invitat pe cei trei autori să le lanseze în Salonul „…n…o…u”, ținut, la 5 Mai 1977, în sala ACC (eu și Nicolae Pavel, acompaniați la chitară de Mihai Vasile, am recitat Balade istorice de B.P. Hasdeu). I-am ghidat pe cei doi renumiți istorici – cu Leu, care avea avion de la Otopeni spre Bulgaria, n-am riscat – în Biserica de la Brazi, mândru de ce restaurare se face la Câmpina. Peste drum, la răsărit de altarul ei, era, neștiută atunci și întreagă, cu acoperiș cu tot, o casă din vremea lui Țepeș, îmbrăcată într-o altă casă, ce o păstrase în interior ca pe-un sâmbure. Din păcate, considerând că numai partea superioară este valoroasă, pictorul Keber, deși curățase și brîul, a dat jos ce era sub el, aruncând și netrebnicele inscripții.

Despre dărâmarea Palatului Domnesc, aflat în curtea Colegiului „Nicolae Grigorescu”, am mai scris. De data aceasta (aceea, dacă ne gândim când s-a-n-făptuit) au participat și arheologi. Să nu fi lăsat ei, înainte de a-l lăsa târnăcoapelor și buldozerelor, un plan sau o schiță a umilei clădiri (nefiind un Louvre sau un Versailles, evident) sau nescari poze? Garantez eu pentru D-l Florin Frățilă că le va publica!

Lamentările mele pe lamele buldozerelor din Parcul Istrati au avut un ecou neașteptat. Căci, după cutremurul din 4 Martie 1977, hotărându-se demolarea Casei Istrati, colonelul Alecu (îi doresc viață lungă!, acestui om cu suflet) – Profesor la Școala de Miliție – mi s-a plâns. Și, imediat ce au fost aruncate primele țigle de pe acoperișul Casei, a venit la mine tot într-un suflet. La rându-mi, am alergat la Primărie și l-am convins pe Primarul Nicolae Dumitrașcu să oprească lucrarea. Dânsul a sunat la Școală, am stat apoi de vorbă cu comanda acesteia, căpitanul Georgescu a elaborat un deviz pentru reparații, Ministerul de Interne a fost de acord și, în final, pentru a se trece la treabă, s-a cerut avizul Oficiului de Patrimoniu Prahova. A fost chiar finalul. Cei doi colegi – Oficiul funcționa atunci în cadrul Muzeului Județean de Istorie – au opinat că nu este o casă de patrimoniu și a fost demolată. (Vă dați seama ce s-ar fi ales din Bojdeuca din Țicău, a lui Ion Creangă – oricine le poate compara din fotografii – dacă ar fi fost și aceea la mintea cocoșilor de la Ploești!)

Pe lângă acestea am avut, iată-l!, și un eșec reparabil. Am primit repartiția la Muzeul memorial „B.P. Hasdeu” din Câmpina, începând cu 1 Septembrie 1968, dată la care eram deja, de 17 zile, de la 15 August, în armată (și am început să lucrez efectiv, de la 16 Februarie – ziua nașterii, pe stil vechi, a lui B. P. Hasdeu – 1969). Și, nu mai știu când, o invitație să participăm (eram și cu vechiul muzeograf Gheorghe Oprea) la un Simposion internațional. (D-l Profesor Nicolae I. Simache, deși se formase în epoca cea mai neagră din Istoria României, adică a capitalismului sălbatec, în care pământul nu se vindea străinilor ci, li se concesiona, în care capitalul oricărei firme trebuia să fie majoritar românesc, în care președinții firmelor erau români, prin lege, și în care emigrau 20 de români pe an și le luau locul 150.000 de imigranți străini, D-l Simache, zic, reacționar de modă veche – conform politicii Statului de atunci – dar Director al nostru, nu se speria că aveau să-l depășească muzeografii săi și afișa, la Muzeu, toate invitațiile primite, iar secțiilor din județ ni le trimitea și prin poștă.) Și eu, tînăr și neștiutor, m’am înscris cu prezentarea meșterului popular Nae Goage din Câmpina. A lui Nea Nae Goage, cum îi spunea toată lumea (cunoscută de mine). Atât în Casa Pictorului Nicolae Grigorescu – de care-l lega o istorie de peste șase decenii și în care, macheta sa din lemn, care slujise la restaurarea clădirii, te întâmpina încă de la intrare –, cât și în instituțiile care se lăudau cu mobilierul trainic făcut de el înainte de răsboi, ori în casele orășenilor, care prețuiau obiectele de lemn ieșite din mâna lui. (Pe vremea aceea, apelativul „Nea” era de simpatie. Puneți în balanță supranumele profesorilor mei din liceu – de fapt, numele lor obișnuite – Nea Costel, Nea Nicu, Nea Zeamă, cu Talpa Iadului, Manivelă, Țăpoi, Ușchita din Cavou ș.a.)
Tema propusă de mine a trecut pragul dezbaterilor asupra configurației programului.
Am fost înștiințat prin această adresă:
„COMITETUL DE STAT PENTRU CULTURĂ ȘI ARTĂ
Direcția așezămintelor culturale
Nr. 22.144/ 7. VI. 1969
Stimate tovarășe Octavian Onea
Am luat cunoștință cu satisfacție de dorința dv. de a participa cu o comunicare la Sesiunea științifică organizată în zilele de 1–3 septembrie 1969, în cadrul Festivalului și Concursului Internațional de Folclor.
Vă comunicăm că suntem de acord cu subiectul propus și așteptăm să ne trimiteți textul integral al comunicării (maximum 8 pagini dactilografiate, în trei exemplare), precum și un rezumat de o pagină, în vederea traducerii lui în limbile oficiale folosite la sesiune, până cel mai târziu pe data de 25 iunie a.c., când vom fi nevoiți să încheem lucrările pregătitoare.
Totodată vă rugăm să ne trimiteți și ilustrațiile cu care doriți să înscrieți comunicarea, întrucât se va edita un volum cu lucrările sesiunii.
Reamintindu-vă adresa pe care urmează să trimiteți materialele (Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă – Direcția așezămintelor culturale – Piața Scînteii 1), vă adresăm mulțumirile noastre.
DIRECTOR, / Ion Vlăduțiu / [ss] Ion Vlăduțiu / [ștampila Direcției]”.
Primind-o, m-am dus imediat acasă la Nea Nae. L-am găsit bucuros de vizită. Și, imediat, cătrănit. Pe mine. Că el a făcut un vagon de linguri Cooperativei Munca și acum are o pensie de… O las pe D-na Melania Goage, nepoata sa (cred), care poate să îndrepte eșecul meu, să ne spună. Pentru că, oricât am încercat eu să-l îmbun, făcându-i și trei portrete pe hârtie de desen, n-am putut să-l înduplec. Și oricât de multe aș fi putut scrie și oricâte fotografii aș fi putut face, de ar fi umplut singure cartea organizatorilor, nu mi-am îngăduit să trec peste voința de neclintit a nemulțumitului omagiat. Tot ce am putut a fost ca, după ani, întâlnindu-l într-o fotografie de interior la el acasă, postată de D-na Melania pe Facebook, s-o redistribui, cu nostalgia de a-mi fi reamintit de acele timpuri de mărire și tristețe, pe care vi le-am mărturisit și Domniilor Voastre.

Octavian Onea