Campionul celei mai mari pensule din lume, capabilă să vopsească și mai ales să picteze, înregistrată cu mare aplomb de Guinness Book, acum câțiva ani, artistul plastic Mihai Boroiu, ne-a fericit cu expoziția de pictură și sculptură vernisată vineri, 3 decembrie, la 16 ceasuri post-meridian, dichisit, cu gust aranjată în foaierul Casei de Cultură care poartă numele scriitorului polivalent Geo Bogza, clădire ridicată acum 61 de ani în capătul trifurcat al străzii Grivița nr. 95.
Clasic în viață, maestrul Mihai Boroiu aduce, cu fiecare expoziție, în maniere artistice nici una la fel cu alta, artefactele viziunilor domniei sale în stilul neîndoios personal. Lucrările surprind privitorul cu discreta noutate indusă de artist, pe drumul de la idee la arta finită. Impozanta sa statură fizică trece de fiecare dată, odată cu pecețile gândirii, din realitatea biologică în realitatea artistică, păstrând intact misterul niciodată descoperit al creațiunii. Timbrul său artistic consacră de ani de zile un vizionar de sine stătător, între minunații artiști plastici ai Câmpinei și ai Prahovei, locul dumisale în galeria profesionistă a UAP-iștilor relevându-ni-se cu elocvență într-o mereu inovatoare creație plastică.
Pe finalul anului încă pandemic 2021 (ducă-se odată, pentru totdeauna, pe pustii, să ne simțim din nou oameni!), dl Mihai Boroiu spiritualizează foaierul de la „Geo Bogza” cu lucrările în lemn și uleiurile aflate pe simezele fixe ale sălii cu aspect de salon, prilejuind meditații dintre cele de bun augur pentru inimă, minte și suflet. Fiindcă din mijlocul foaierului se rotește vizual o Roată – imensul cerc lemnos conceput a sugera completitudinea tandemului spațiu- timp în efemera noastră traiectorie pe Pământ. Perimetru al planetei Terra, cercul durat în lemn de maestrul Boroiu din secvențe poligonale articulându-se în îmbunări colțuroase, din loc în loc cu câte un vârf cu finitate de aripă, printr-o tehnică izbutit ascunsă, e apt să desăvârșească rotația în cosmosul ceresc. Fixând-o, ea ascunde pe mai departe neștiutele izvoare din care venim pe lume și, împliniți ori nu, plecăm ireversibil în neant. De aceste inevitabile momente, Roata maestrului Mihai Boroiu ne reamintește, intrând la nesfârșit, în vertijul mecanic universal. Gravitează în jurul imaginarei osii a ei, precum relicvele dintr-o așezare antică, piese de uz casnic, linguri și vase stând pe o străveche masă din vremea bunicilor noștri.
O subtilă poveste se insinuează în noi, din fiecare exponat și – izbândă pentru artistul Mihai Boroiu – din întreaga constelație a sculpturilor anume puse în contextul foaierului – intenția estetică a domniei sale reușind în planul artistic și, deloc de neglijat, în acela al istoriei. Privind covata, privind căușurile, privind măsuțele cu trei picioare, instantaneu ne-am simțit în acele locuri de mult uitate de lumea hiper-civilizată, rămase în cărți, tratate, hărți și muzee, probe ale existenței omenești la începuturile erei homo-sapiens, pe care, aflați în fața vitrinelor areologice, le examinăm uimiți, liniștiți că nu nouă ni s-au putut întâmpla asprimile, vitregiile care le-au îngropat veacuri la rând… O imensă oală dintr-un trunchi scobit, scoasă la vedere, amintește de truda femeii din Neolitic ori din Evul Mediu, îngrijind – în frigul ori sub arșița bordeiului – familia hămesită de foame, poate fără tatăl răpus la vânătoarea de fiare, restul rămas de izbeliște… Bolurile tot în lemn săpate, din care se va fi sorbit apa, laptele din ugerele patrupedelor aduse de la păscut, opaițe posibile în odăile cu pereții afumați, pe care vreo piele de urs ori de capră încerca să îi facă prietenoși, primitori… Ei bine, măsuțele cu trei piciorușe (la o astfel de „mobilă” am crescut în casa bunicilor mei, la Călineștii anilor 37 – 49 ai secolului XX), simbol al vieții de trib/ familie a secolelor poate încă înainte de Hristos! Mihai Boroiu a adus-o în centrul ideii trecerii prin viață a tuturora, implacabilă cursă contra-cronometru către nimic…! Dar – „Acta, non verba” – Fapte, nu vorbe” – omul oricăror vremuri, omul simplu, adăuga cocioabei/ căsuței lui și o groapă pe care o folosea drept pivniță, beci, cramă – prin urmare, locul unde păstra bășicile/ pungile/ balercile din piele de animal, pline cu licorile din fructe de pădure sau din ogradă, peste secole, în damigene din sticla topită în cuptoarele meșterilor din Apusul Evropei, și umflată de sticlari cu simț artistic, inventând damigeana – pe care am găsit-o și admirat-o într-unul din uleiurile lui Mihai Boroiu, din vecinătate câtorva portrete feminine, lucrare cu trei asemenea vase sugestiv notată „Lebedele”! Și de-odată privirea s-a oprit pe pânza cu „Femeia în alb” – podoabă a Expoziției pe care dl Mihai Boroiu ne-a oferit-o drept dar în ajunul Crăciunului 2021, noi prelungindu-i-o până după Anul Nou, când primii oaspeți ai edificiului „Geo Bogza” vor păși în primele clipe ale lui 2022!
Felicitări, Domnule Mihai Boroiu! La Mulți Ani în sănătate!
Serghie Bucur